Din multitudinea de citate care populeaza facebook-ul si care se raspandesc precum focul intr-o capita de paie, saptamana aceasta mi-a atras atentia unul care mi se pare chiar deosebit si care ii este atribuit lui Andrei Plesu: „Pentru formarea unui om sunt esenţiale întâlnirile. Dacă nu eşti atent, ratezi aceste întâlniri. Deci trebuie să fii atent tot timpul, trebuie să priveşti tot timpul in jurul tau, constient ca de peste tot ti se fac oferte de destin. Si ca, daca le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. Nu revine a doua oara o sansa care ti se ofera. Daca ratezi cele trei-patru intalniri esentiale ale vietii tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neaparat un om, poate sa fie un prilej, daca ratezi acel prilej, te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală.”
Cred ca multi dintre noi am fost macar o data in viata pusi in situatia de a face ceva atat de nou si neobisnuit, ceva care sa ne scoata din zona de confort, incat reactia pe care am avut-o a fost de respingere. Nu ma intereseaza, nu pot, am crezut ca pot dar nu mai vreau, nu, nu si nu. NU. Cresterea personala este un drum in care apar astfel de momente. Am constatat-o pe propria piele. Adica, dupa o perioada, mai lunga sau mai scurta in care zburzi ca un ied, bucuros ca uite ce de gunoaie arunci din tine si uite ce nestemate descoperi, vine momentul… in care te lovesti cu capul de treapta urmatoare. Daca pana acum ai facut niste pasi la campie, acum cam ai de urcat un versant. Prins in valtoarea emotiior si a ranilor nevindecate, te trezesti ca ai de ales: urci la nivelul urmator sau te invarti la baza versantului, frustrat si nehotarat?
Motivele pentru care ramanem acolo sunt de obicei emotiile de frica, rusine, vina, in amestec cu lenea, neatentia si/sau neputinta, combinate cu texte care ruleaza in cap si care te impiedica sa actionezi. Te impiedica sa vezi, sa auzi si sa intelegi.
Cateodata, motivele sunt mai subtile si mai greu de prins. „Si daca vreau sa fac asta pentru a-mi dovedi ca sunt liber pana la capat?” Pot sa aleg sa nu evoluez, cu riscul asumat de a ramane pe o orbita marginala, cum spune citatul. Schimband metafora, este ca si cum ai sta pe marginea unei prapastii, privind la haul din fata ta. Un pas in fata si…ai picat. Insa stai acolo, contempland aceasta posibilitate, constient ca ai nevoie sa stii ca ai libertatea de a face pasul respectiv.
De ce ar vrea libertatea sa te indeparteze de oamenii importanti pe care viata ti-i scoate in cale? Este posibil sa nu-ti dai seama care sunt intalnirile esentiale ale vietii tale? Poti sa ratezi asa ceva in numele libertatii?
Raspunsul meu este „da”. Poti sa treci cu succes pe langa ele, in numele unei libertati care este de fapt a mintii, si numai a ei. Din punctul meu de vedere, libertatea este un concept nascut in minte si intretinut de ea. In numele ei, facem lucruri nobile dar putem face si multe prostii.
Mintea fuge de ceea ce nu intelege si aduce in fata tot felul de motive pentru a justifica ceea ce face. Cel mai adesea face apel la integritatea si siguranta noastra. Sunt situatii in care aceasta atitudine se justifica. Sunt situatii in care exact aceasta atitudine ne face rau.
Aceasta libertate a mintii ne impiedica pe de alta parte sa vedem ceea ce s-ar putea numi „libertatea inimii”. Inima nu vrea sa fie libera de ceea ce iubeste, de oamenii si de prilejurile „mari” ce-i apar in cale. Pastrandu-si autonomia, ramane acolo, prezenta pentru ceea ce (a se intelege si pentru cine) iubeste. Aceasta libertate este in interior si depinde mai putin de exterior. Libertatea inimii este o stare de a fi in comuniune, fara a te pierde in celalalt si fara a-ti pierde conturul. Intr-o astfel de stare, notiunea de libertate in sens clasic nu-si mai are locul. Cum ar putea o celula sanatoasa a unui organism sa nu colaboreze cu, si sa nu sustina alte celule ale aceluiasi organism, pentru motivul ca nu vrea sa renunte la libertatea ei?
Nu vreau sa fiu liber fata de tine. Vreau sa fiu liber impreuna cu tine. Si atunci nu pot sa ratez intalnirile esentiale ale vietii mele si nu am cum sa ma indepartez de oamenii care ma ajuta sa-mi schimb existenta. Datele problemei s-au schimbat si dintr-odata ma gasesc intr-o perceptie in care nu mai am ca si reper ideea de separare si de pierdere a individualitatii. A face pasul in prapastie nu mai exista ca si posibilitate. Libertatea, asa cum este inteleasa de minte, a disparut. Ce ramane in loc este o altfel de libertate. Este cea care face ca tot ceea ce ma inconjoara sa vina si sa ma completeze intr-un intreg care e la fel de frumos ca si fiecare parte componenta. Si atunci nu mai fug de nimic.
De aceea Il iubesc pe Dumnezeu asa cum Il intelege crestinismul. Pentru ca e o Treime. Nu e o unicitate stinghera, nu e inchis in doime. Atat cat imi permite intelegerea, principiul treimii este cel care iese din el ca sa creeze si care comunica in interior si in exterior. In plus, sau in primul rand,este un Dumnezeu al iubirii, care nu renunta la creatia Sa. Nu se retrage intr-o libertate superioara, lasandu-o sa aspire nesigur catre El. Ceea ce e nevoie sa stie ii va fi revelat. Mai mult, Dumnezeu Insusi se arata si ramane aici, cu noi. Si asta pentru ca, indraznesc sa spun, nu poate altfel. Fiind iubire, este prezent.
Imi doresc sa raman cat mai mult cu aceasta minunata stare…in care am gustat, dintr-o libertate mai inalta, mai delicata si mai greu de atins. Voi putea sa o aduc inapoi? Banuiesc ca depinde numai de mine. Ceea ce iti doresc si tie!
Follow
Multumesc, acum, de aici, din prezent, cu iubire!