Mergem de aproape 45 de minute. Viteza cu care rulam scade. Evit gropi imense in ultimul moment, iar in altele intru pur si simplu. Masina se zdruncina, protestand parca fata de pustietatea prin care merge.
Sunt in Baragan, in ziua de 26 septembrie, a anului de gratie 2015. In sfarsit, zaresc cateva case, crescute parca direct din pamantul aspru si cenusiu. Da, sunt aproape. In zece minute ajungem la Ciresu. Ii fac o vizita bunicii mele, pe care nu am mai vazut-o de mult.
Deschid poarta si un caine pitic ma intampina autoritar. Vine si tata. Pasesc in curte si o vad pe bunica. Sau, cum se spune pe la noi, mamaia. Are 94 de ani, vede, inca aude, gandeste si se misca singura, chiar daca mai greu. O imbratisez si ma uit la ea. Are ochii vii si sclipitori.
Simt nevoia sa scriu despre ea si despre locurile in care mi-am petrecut o buna parte a copilariei, incepand de la 3 luni. Bunica din partea tatalui este singura bunica ce mai e in viata. Dupa cteva cercetari am aflat ca inaintasii mei, din partea ambilor parinti, au fost un amestec interesant de tarani, negustori instariti, invatatori si, din partea mamei, ctitori de biserica. Bunica a fost si este o femeie de la tara. O femeie de o simplitate robusta si sanatoasa, fara probleme existentiale si fara prea multe sensibilitati.
A avut si are inca simtul umorului. Este ironica si autoironica, ba cateodata e chiar sarcastica. Are o asprime si o claritate a vorbelor care iti merge la inima. Vorbeste din suflet, fara menajamente inutile. Direct la subiect.
Mi-aduc aminte de o scena care se repeta cand eram copii. Gaseam din cand in cand, prin casa sau afara, niste panajeni imensi, de care, copii fiind, ne speriam teribil. Asa ca strigam cat puteam de tare:
-Maaamaaamieeeeeeee!! Am gasit un paianjen!
Bunica venea, se uita, ne dadea la o parte si, cu buricul degetului mare, strivea paianjenul care noua ni se parea monstruos. N-am mai vazut pe nimeni sa striveasca paianjeni cu mainile goale…
In vacantele de vara pe care le petreceam aici, abia daca eram bagati in seama. Alaturi de bunicul, trebaluia toata ziua prin curte, in timp ce noi ne faceam de cap. Cu toate acestea, m-am simtit ocrotita, sprijinita, iubita si recunoscuta. Erau acolo toate acestea, in momentele cand luam masa, sau cand ne jucam si ei isi vedeau de treburile lor, sau pur si simplu in cate un cuvant pe care ni-l adresau in treacat. Nu eram centrul atentiei lor, dar eram prezenti in viata lor. Simteam ca apartin si ca aveam un loc al meu.
Serile de iarna erau de vis. La lumina lampii cu gaz, bunica cosea niste carpete enorme, iar bunicul citea sau asculta Vocea Americii. Noi, nepoatele, ne faceam de lucru pe langa ei. Ne integrau in relatia lor intr-un mod atat de firesc. Fara prea multe cuvinte, fara o atentie deosebita. In casa era cald si pisica aproape se topea sub plita incinsa.
Viata nu le-a fost lapte si miere. Fiind instariti, cand regimul comunist a preluat puterea, au fost considerati chiaburi si bunicul a fost inchis o perioada. Apoi le-au fost confiscate pamanturile si bunica a refuzat sa munceasca la C. A. P.
Bunica era harnica si puternica. Si deloc religioasa. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut-o vreodata facandu-si semnul crucii, tinand post sau ducandu-se la biserica. Nu se plangea, nu barfea, nu jelea. Povestea tot felul de grozavii din timpul razboiului si realizez acum cu cata detasare le povestea. Ba chiar cu umor. N-am vazut-o sa ofteze si nu am auzit de la ea vreodata expresii de genul “ce sa-i faci, asta e” sau “capul plecat sabia nu-l taie”, pe care le auzem in alte parti. Viata era mereu in atunci, in momentul acela. Fara tristete, fara regrete, certuri, reprosuri.
Muncea, dar cu masura. Ii placea sa se duca in vizita la rude si vecini unde ne lua cu drag si pe noi. Ne povestea ca in tinerete, cand mergea la petreceri, ea se distra alaturi de barbati iar bunicul alaturi de femei. Si sa nu uit: facea niste branzoiace si niste placinte cum numai ea stia sa le faca si de care imi aduc aminte cu multa placere si… pofta.
Ma uit la ea cu admiratie si iubire. Nu spun nimic. Ne privim si ne bucuram fara cuvinte. Nu am idee de unde si-a luat femeia aceasta puterea. Sau curajul. Sau optimismul. E ca si cum a intors spatele suferintei si a ales mereu prezentul. Moment dupa moment. Iar atunci cand se uita in trecut, aduce de acolo intamplari pline de viata si de umor. Nu am simtit in ceea ce povestea ca regreta sau ca se temea de ceva din trecut. O taranca aspra, ca si pamantul aspru al Baraganului, peste care se rostogolesc ciulini, purtati de vant si uscati de soarele dogoritor. Cei care s-au prapadit dintre fratii si surorile ei, au facut-o la varste de peste 90 de ani. Cei care s-au dus mai devreme au avut niste accidente stupide. Nu am vazut-o pe bunica macar o data sa fie bolnava de ceva, sa ia vreo pastila sau sa viziteze vreun doctor, cu exceptia dentistului.
Este ca ploaia, ca vantul sau ca pomii. Pur si simplu este. Traieste toate zilele pe care i le-a dat bunul Dumnezeu, una dupa alta. Ma gandesc la zilele pe care mi le-a dat mie bunul Dumnezeu. Cateodata m-ar ajuta sa trec prin ele, fiind pur si simplu si facand, pur si simplu. A, si sa nu uit umorul si autoironia. Un pic de detasare si reteta e gata….
Mai stam un pic si plecam. Bunica ramane singura doua zile. Fac cateva fotografii. O am in sangele si in genele mele. Ii recunosc asprimea si stilul direct, pe care le recunosc in mine. Inainte de a pleca imi spune ca, de fiecare data cand ma vede, sunt din ce in ce mai tanara. Zambesc. Nu stiu ca se zic.
Las in urma campia nesfarsita, nu fara a lua cateva amintiri cu mine, pe care ti le ofer cu drag. Ce a fost a fost. Iar ce va fi e ceea ce trebuie sa fie.
Cu drag, din inima Baraganului!
Follow
