Razboinicii zilelor noastre

In fiecare clipa a vietii noastre, noi ducem o lupta. Nu exista spatii goale in univers. Totul este plin si acestui plin noi ii suntem slujitori, prin propria noastra voie. Nu exista liniste, ci doar muzica si vibratie.

Nu subestima valoarea luptei tale si nici pe cea a celui de langa tine. Iti este tovaras si ii esti tovaras.

Terra

Esti furios? Fii furios pe ceea ce te impiedica sa te trezesti si sa mergi acolo unde inima iti spune ca apartii.

Esti trist? Fii trist pentru toate zilele in care nu ai putut rade sau plange.

Esti lenes? Fii lenes fata de propriile scuze si ingaduinte.

Esti obosit? Ramai in aceasta oboseala si intoarce-o impotriva neputintelor si disperarilor tale. Fii obosit fata de ele.

Esti dezndajduit? Scufunda-te in deznadejdea ta si da-i o alta directie: respira prin toti porii sentimentul ca nu mai ai unde sa fugi si unde sa te ascunzi. Deznadejdea ca nu mai stii cine esti si ca va fi nevoie sa te reinventezi.

Esti lacom? Fii lacom de iubire, pentru ca e singurul lucru pentru care merita sa lupti.

Iti place sa duci vorba? Du-o pana la capatul pamantului, si vorbeste ceea ce te creste si-i creste pe cei de langa tine.

Ti-e frica? Primeste frica in inima ta si, cu un gest de razboinic, fa-o sa-ti arate ce pierzi daca nu iubesti si ce pierzi daca nu traiesti. Las-o sa-ti arate desertul unei vieti lipsite de pasiune. Frica este cel mai bun prieten al tau.

Vrei bunuri si bani? Doreste-i si fa-i sa vina la tine. Traieste in prosperitate si invata-i si pe altii sa traiasca la fel.

Esti iute la manie? Maniaza-te si schimba linistea pe nelinistea cea buna.

Drumul catre lumina nu presupune sa-ti amortesti simturile si sa-ti ingheti inima. Dimpotriva, e un razboi in care te folosesti de tot ceea ce ai, de toate calitatile si, mai ales, de toate slabiciunile. Secretul, asa cum ne-au invatat inteleptii, este sa schimbi directia slabiciunilor tale. Sa ti le faci arme, indreptandu-le impotriva a ceea ce te tine pe loc sau te trage in jos. Slabiciunile noastre sunt cei mai buni aliati ai nostri, daca stim sa le folosim in directia potrivita.

Fii intreg, nu perfect! Razboiul a fost castigat. Nu trebuie decat sa alegi de partea cui esti! Si aceasta alegere este lupta fiecaruia dintre noi, din fiecare clipa.

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Zece definitii ale iubirii – Smerenia

Zilele acestea, viata mi-a adus o intrebare care gravita de mult pe orbita gandurilor mele, intr-o forma cand mai vizibila, cand mai discreta. As spune mai degraba ca aceasta intrebare mi-a explodat literalmente in minte si in inima. Partea buna este ca intrebarea a venit cu tot cu raspuns.

smerenie3

“De ce imi este atat de greu sa recunosc iubirea in jurul meu?” Exista oameni care nu ma plac, oameni carora le sunt indiferenta si oameni care ma plac si ma iubesc. De ce este atat de greu pentru mine sa vad iubirea care vine de la ei catre mine?

Iubirea are un punct de plecare si un punct de sosire. Intre cele doua, ea curge neincetat, in forme de manifestare extraordinar de variate. Avem de fapt modul nostru unic de a intelege iubirea. Cel care o exprima, care o lanseaza in afara, face asta intr-o maniera care ii este proprie. Acel om este unic si modul lui de a iubi este unic. Mergand mai departe pe firul iubirii, celalalt are modul lui propriu de a o intelege, de a o vedea. Exista o tehnologie a iubirii, asa dupa cum exista o tehnologie a informatiei. Informatia este transmisa in mod codificat si, pentru a fi inteleasa la capatul celalalt, e nevoie sa fie decodificata.

Si daca nu am acea amplitudine a perspectivei care sa imi permita sa decodific iubirea care vine de la tine? Ce se intampla daca filtrul meu este atat de diferit si rigid incat iubirea care vine catre mine nu trece mai departe, catre inima mea? Atunci cred ca… nu ma iubesti.

Am nevoie sa inteleg cum iti exprimi tu iubirea, ca sa pot sa o vad, altfel ar putea trece neobservata. Si e nevoie ca tu sa intelegi ce reprezinta pentru mine iubirea si sa o oferi si in acele moduri care o fac perceptibila pentru mine.

Iubirea e mereu prezenta, dar e mult mai rar recunoscuta. Si asta pentru ca e smerita si, de cele mai multe ori, vine in gesturi marunte si atat de obisnuite. Ne este greu sa detectam iubirea din pricina asteptarilor pe care le avem in legatura cu ea. I-am construit o imagine plina de grandoare, cu focuri de artificii, replici rasunatoare si gesturi teatrale. Ne plac focurile de artificii si e bine ca din cand in cand sa ne bucuram de ele, dar viata are doar ocazional focuri de artificii.

Cine spune ca un anumit mod de a exprima iubirea este mai prejos decat altul? Cine spune ca a munci pentru cei dragi reprezinta un mod de a iubi inferior celui in care le spui celor dragi ca ii iubesti? Credem ca detinem reteta ideala si corecta pentru ceea ce ar trebui sa insemne iubirea si cum ar trebui sa se manifeste ea in lume. “Daca vrei sa inteleg ca ma iubesti ar trebui sa faci asta, asta si asta, in aceasta ordine si asa cum vreau eu. Orice altceva este de neacceptat si nici macar nu ma voi stradui sa dau o sansa iubirii tale, pe care nu o vad si ca urmare nu exista. Fa-o in felul meu si voi intelege. Altfel, ea nu exista!”

Si daca am da dovada de smerenie si ne-am pune astfel pe aceeasi lungime de unda cu iubirea? Daca i-am spune iubitului/iubitei cum vedem noi iubirea si ca facand si spunand anumite lucruri asta ne-ar ajuta sa o percepem? Si daca am merge si mai departe si l-am intreba pe celalalt ce inseamna pentru el/ea iubirea si am invata sa o detectam in jurul nostru? Si, facand inca un pas, daca am invata sa transmitem iubirea si in maniera in care celalalt o intelege, nu numai in cea care ne este noua mai confortabil? Asta ar insemna sa facem un efort, cateodata mare, de a ne adapta. De a face lucruri marunte, fara stralucire, care ii fac celuilalt viata mai usoara. Iar noi vrem focuri de artificii, dimineata, la pranz si seara. Si atunci trecem usor cu vederea peste faptul ca el a spalat vasele sau s-a dus de dimineata sa ia paine, sau peste faptul ca ea duce copiii la scoala in fiecare zi si se asigura ca e mancare in frigider. Daca esti atent la toate aceste lucruri si le privesti cu mintea proaspata de fiecare data, vei fi uimit de cata iubire sunt capabili oamenii si in acelasi timp de cat de repede trec cu vederea peste cauza profunda a multora dintre actiunile lor. Nu vedem ceea ce avem tot timpul sub ochii nostri. Am putea face din viata un ritual al iubirii mereu prezente. In schimb, ceea ce traim de multe ori este un ritual al cautarii iubirii, mereu absente.

Iubirea vrea binele celuilalt. Sacralitatea iubirii se actualizeaza prin ritualul iubirii, care e format, ca orice ritual, din gesturi si vorbe. A folosi doar o singura latura a acestui intreg te poate face neinteles. E nevoie ca anumite lucruri sa fie spuse si anumite gesturi sa fie facute. Si daca nu le poti face sau nu le poti spune, e bine sa clarifici asta. “Nu ti-am spus niciodata ca te iubesc, dar faptul ca am muncit ca tu sa ai o casa unde sa stai, mancare si haine, pentru mine asta este echivalent cu faptul ca te iubesc!” Cauta in viata ta gesturile umile, obisnuite, care au contribuit la binele tau. Sansele sunt ca in spatele lor sa fie iubire.

Gandindu-ma la viata mea din aceasta perspectiva, imi dau seama ca am fost inconjurata de iubire. Si, la fel de adevarat, ca nu i-am simtit prezenta, pentru ca venea intr-o forma atat de diferita fata de ceea ce eu asteptam.

Ar fi bine sa dam mai multa atentie la ceea ce facem si ce spunem in viata de zi cu zi. De ce fac ceea ce fac? Sa fie oare din iubire? Sunt constient(a) de asta? Celalalt stie de ce fac ceea ce fac? Atunci ne-am privi pe noi insine cu alti ochi si ne-am iubi mai mult. Si in acelasi timp, i-am privi pe ceilalti cu alti ochi si i-am iubi mai mult. Si am ajunge sa realizam ca viata noastra e scaldata in iubire. E multa iubire in lume. Se intampla insa ca ea sa treaca nedetectata, pentru ca iubirea e sinonima cu smerenia. Nu se lauda, nu e stridenta si cateodata uita de ea. Iar noi uitam la randul nostru de ea si ne imaginam ca este ceva de neatins, la care avem acces doar uneori si numai daca suntem norocosi. Ne-am limitat capacitatea de a ne vedea propria maretie, pentru ca noi stim cum ar trebui sa se manifeste iubirea si tot ceea ce vine pe langa nu are cum sa fie iubire. Suntem prea plini de noi pentru a mai fi uimiti si pentru a mai fi ghidati. Noi stim si nu vrem sa fim invatati. Si totusi, cum ar fi daca am trai avand vie in noi constiinta ca suntem iubiti si ca iubim mai mult decat ne dam seama?

De ce am scris acest articol? Pentru ca este una din formele in care manifest iubirea in aceasta lume. Fie ca ea sa-si gaseasca drumul catre inima ta!

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Lectiile maturizarii

maturizare

Cand ajungi la varsta maturitatii te astepti sa fi rezolvat deja problemele emotionale pe care le cari dupa tine din copilarie si sa incepi sa te manifesti ca un adult constient si capabil sa-si construiasca viata pe care si-o doreste.

Din experienta personala dar si a altor cunoscuti, a-ti construi viata dupa propriile vise si in acord cu propria personalitate se dovedeste o activitate mult mai provocatoare decat in aparenta. Unul din motivele principale pentru care se intampla asa este faptul ca multi dintre oameni se maturizeaza emotional foarte tarziu sau niciodata. Caram dupa noi niste bagaje grele, emotii si convingeri limitative care ne fac prizonieri ai trecutului.

Nu iti rezolvi problemele cand ajungi la maturitate, ci te maturizezi cand iti rezolvi problemele. Acestea fiind spuse, nu ma mira cat de neajutorati si dezorientati sunt multi dintre oamenii ajunsi la varsta maturitatii fizice. Pentru ca cel care e la comanda nu este adultul, ci copilul interior, care se manifesta in viata exact ca…un copil. Un copil nesigur si lipsit de sprijin emotional, neincrezator ca adultul in corpul caruia locuieste ar putea face fata provocarilor vietii. Si atunci, copilul preia controlul.

In sfarsit, ai inteles de unde vine atitudinea copilaroasa si cautarea sigurantei si suportului afectiv in cei din jur, pe care le-ai manifestat de cand te stii! Ti-ai cautat parintii peste tot in viata! I-ai cautat in toti cei din jur: sot, sef, colegi, rude, prieteni, cunoscuti si necunoscuti. Raportarea la ei urmarea modelul copil-parinti. Ei au autoritatea, tu te supui si faci tot posibilul ca ei sa te iubeasca. Si din moment ce parerile tale si personalitate ta nu au fost accepate si sustinute initial, nu le vei mai exprima si nu o vei mai expune. Iti cedezi puterea celorlalti, intr-o incercare disperata de a obtine iubire si acceptare. Supunere in aparenta, neincredere si separare in profunzime. Probabil ca ti-ai spus de multe ori: “Crezi ca te las sa ma conduci? Poate ca si impresie, poate ca in afara, da. Insa in interiorul meu, nu.”

Este eliberator si cumva infricosator sa te uiti la viata ta de pana acum din perspectiva cautatorului. Dupa cum scriam mai sus, ti-ai cautat parintii, cam jumatate din viata pe care o ai de trait aici. Jumatate de viata! Ai facut alegeri, te-ai raportat la evenimente si la oameni din aceeasi dorinta, de regasire a parintilor. Acum ca ai dobandit aceasta pretioasa claritate, opreste-te, analizeaza si schimba!

Prima lectie si cea mai importanta se refera la nevoia de afirmare a propriei personalitati. La forta de a iti expune ideile, dorintele, nevoile, personalitatea si de a nu renunta la ele. De a te situa pe picior de egalitate cu cei din jur si de a nu le ceda puterea ta. Ai pus atatia oameni pe piedestal si i-ai admirat, uitand ca tu esti de fapt cea mai importanta persoana din viata ta. Din acest punct de vedere, vei avea mereu o doza de independenta si un sens aparte al demnitatii. In pofida vulnerabilitatii tale, sau poate tocmai de aceea, vor fi lucruri pe care le vei tine numai pentru tine. Referindu-se la asta cineva vorbea de o doza de “mister” care insoteste astfel de persoane.

A doua lectie este cea a ghidarii intr-o relatie, personala sau profesionala. Colaborezi frumos si poti sa lucrezi in echipa. Ideea este ca nu vrei sa fii controlata, si cu atat mai putin condusa. Si totusi, aici este provocarea. Pentru ca sunt domenii in viata ta, unde chiar ai nevoie sa fii ghidata, sau “condusa”. Si pentru asta e nevoie de incredere, de foarte multa incredere. S-ar putea sa il lasi pe celalalt sa te conduca pentru o anumita perioada si pentru anumite scopuri, stabilite de comun acord. Si oricat de buna ar fi relatia, nu inchide robinetul discernamantului doar pentru a face sa mearga o poveste pe care vrei sa o faci sa functioneze cu orice pret. Daca a te lasa condusa presupune adoptarea ideilor altcuiva in detrimentul propriilor tale idei, micsorarea personalitatii tale in favoarea celuilalt, atunci nu e pentru tine. Altfel, ai risca sa continui tiparul de comportament relational pe care l-ai manifestat pana acum.

Te provoc sa ai intelepciunea si curajul de a cere ajutor, cand simti ca e cazul! Te provoc sa iti cauti viziunea ta despre viata ta! Si atunci cand o gasesti, sa ai puterea de a lua propriile decizii si de a merge pe drumul tau!

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Misiune imposibila

superwoman_by_kryptoniano-d5mbv8j

In conformitate cu titlul articolului, subiectul abordat priveste o misiune care nu este grea, nu este dificila, nu este nici macar aproape imposibila, ci este pur si simplu imposibila. Misiunea aceasta este ceea ce incearca anumite femei sa faca in aceste timpuri: sa imbine viata de familie traditionala cu viata profesionala si sa aiba succes in ambele.

Sunt una dintre femeile care a crezut in acest principiu si s-a straduit sa-l puna in practica. Am reusit o buna bucata de timp sa pastrez echilibrul, cel putin in aparenta. Familie, doi copii, ingrijiti, educati si iubiti, cu timp si atentie acordate la discretie, casa curata si aranjata, curatenie, mancare gatita etc. Un job intr-o companie multinationala, cu responsabilitati si termene limita, facut cu dedicatie si profesionalism.

Deci, se poate, nu?

Raspunsul meu este: da, se poate, dar pe durata determinata si numai daca te pui pe tine, ca femeie, total in umbra. De fapt, nu numai ca femeie, ci si ca om, cu nevoi si dorinte proprii si personale, cu visuri si pasiuni care asteapta rabdatoare sa le acorzi timp, atentie si energie.

Asa cum au fost invatate sa gandeasca multe femei, copiii sunt intotdeauna pe primul plan, chiar daca au o luna, un an, zece sau douazeci de ani. Pentru unele, copiii sunt prioritatea si cand acestia au cincizeci de ani. Si daca ai cumva curajul sa te relaxezi si sa-i mai lasi sa se descurce si singuri cand e cazul, nu-ti face probleme! Se va gasi un suflet milos, de regula vreo bunica super grijulie, care sa te sune sa verifice daca nepotii sunt sanatosi, au mancat, au baut, au respirat, s-au dus la toaleta, de cate ori s-au dus si eventual cum arata si ce culoare are produsul final.

In ceea ce ma priveste, daca odraslele pot merge, vorbi, manca, sfatul meu este sa incepi sa te relaxezi, femeie! Ai nevoie de putina odihna inainte ca ai tai copii sa ajunga la adolescenta, cand isi vor ascuti cu pasiune dintii pe oasele tale. Problemele pe care le au adolescentii sunt intotdeauna grave si foarte grave, mai mult tipa decat vorbesc, sunt de neinteles si, orice ai face, nu vei demonstra niciodata ca iti pasa suficient de ei. Daca se duc la scoala cu autobuzul sau maxi taxi este ca si cum s-ar fi declansat al treilea razboi mondial, iar daca ii arati afectiune fratelui mai mic asta e o dovada cat se poate de clara ca il iubesti mai mult pe celalalt decat pe cel/cea mare. As putea sa continui, dar ma opresc aici, din respect pentru timpul tau. Stiu cat valoreaza, mai ales daca ai copii!

Sentimentul meu este ca ne “cocolosim” copiii mult prea mult, si facand asa, ii transformam de fapt in niste neputinciosi. Copiii nostri nu fac lucruri de unii singuri, nu au ocazia sa greseasca si sa invete din greseli. Ii tinem langa noi, lipiti de fusta noastra, le facem toate poftele, le facem temele, ne jucam cu ei la varsta la care se pot foarte bine juca singuri sau intre ei. Ce mi se pare si mai grav, este ca sunt parinti care nu-si lasa copiii sa experimenteze diverse emotii, normale pentru o fiinta umana. Cel mai tare se sperie acesti parinti atunci cand isi vad copilul trist. Cum a aparut o umbra de tristete pe fetisoara lui, imediat se declanseaza mobilizarea generala si mami si tati se reped cu tot felul de giumbuslucuri, cantecele si glumite, doar-doar se va inveseli copilul. Ce uita acesti parinti este ca tristetea, la fel ca si bucuria, face parte din gama de sentimente firesti pe care le traieste un om, inclusiv un copil. Nu vorbesc aici de tristetea recurenta, care constituie un semnal de alarma, ci de tristetile inerente unei vieti pline si active.

Sunt mame care dorm cu copilul in pat, baiat fiind, chiar si cand copilul are 14 ani. Intr-o astfel de situatie, cand mama pare ca nu mai gandeste limpede sau e prea obosita sa mai ia masuri, stau si ma intreb, unde este tatal? In cazul acesta, real, stiu ca tatal e bucuros ca nu e nevoit sa interactioneze cu fiul. Rolul de parinte se reduce la a aduce bani pentru ca puiul sa aiba ce manca si cam atat. Aici se vadeste cealalta extrema, la fel de disfunctionala, a meseriei de parinte. Principala trasatura este lipsa de implicare. Rolul de parinte este lasat pe umerii celuilalt, de obicei mama. Iar mama face ce stie mai bine: gateste, spala, calca, face cumparaturi si isi ocroteste puiul. Care pui este lipsit de indrumarea unei figuri masculine, este dependent de mama la modul cel mai vizibil, nu iese afara din casa si nu interactioneaza cu alti copii. Isi face temele doar cu mama si nu stie sa se joace decat la calculator.

Din punctul meu de vedere, cu exceptia cazului in care esti mama lui Stefan cel Mare, copiii tai, draga femeie, au nevoie de o figura masculina in viata lor, mai ales daca sunt baieti. Ca e tata, bunic, unchi, var sau prieten, au nevoie sa fie in preajma unui barbat care sa isi asume rolul de educator, mai ales in ceea ce priveste ce inseamna un barbat si rolurile pe care acesta le are in familie si in societate. Copilul are nevoie de fermitate dar si de camarederia pe care o au barbatii intre ei. Are nevoie de un model la care sa se poata raporta, pentru ceea ce inseamna sa fie tata, sot, prieten sau jucator in echipa de fotbal. Barbatii fac lucrurile diferit de noi femeile si asta nu inseamna ca nu le fac bine. Le fac doar altfel. Si atunci cand copiii sunt privati de aceasta perspectiva, ei sunt clar in pierdere.

Daca insa figura masculina din viata lor nu poate sau nu vrea sa isi asume rolul de educator echilibrat, atunci compensezi tu, din rolul tau de mama. Reciproca e de asemenea valabila, cu barbati care compenseaza din rolul de tata. Nu esti perfect ca si parinte. Fara sa vrei, vei inscrie in subconstientul copiilor tai convingeri limitative. Daca nu vor deveni constienti de ele, le vor propaga mai departe, in viata copiilor lor. Ma gandesc la viitoarea sotie sau partenera a baiatului din situatia descrisa mai sus. Daca la randul ei a fost crescuta in niste tipare traditionale familiale, va prelua rolul de mama in viata sotului ei, plus, singurul lucru pe care mama nu a putut sa-l dea baiatului ei, respectiv sexul.   Dependenta de mama se va extinde si asupra sotiei si in locul unui barbat pe care sa se poata bizui si care sa poata sa-si apere teritoriul si familia la nevoie, va constata ca s-a maritat cu un baietel. Acest baietel are nevoie de ea ca si de o mama si din cand in cand ca si de o femeie in pat, dar nu isi poate lua angajamente care sa implice efort, responsabilitate, forta. Si asta pentru ca psihic si de multe ori si fizic este imatur si nu are energia necesara de a face lucruri. Iubirea lui este de fapt o dependenta si se va bizui pe partenera pentru a-i da din energia ei.

Iar tu, draga mea mama eroina, te angajezi intr-o multime de activitati, pe care ai fost invatata sa le faci, pentru ca, nu-i asa, ele sunt ceea ce o femeie face in mod traditional: gateste, spala, calca, face curat, face piata, sau, daca o face sotul, acesta trebuie insotit, altfel s-ar putea sa se rataceasca in supermarket, face teme cu copiii, ii duce si ii aduce de la scoala si de la gradinita, merge la sedintele cu parintii, plateste facturi, duce copiii la medic, le cumpara haine, ca doar hainele nu cresc pe copii asa cum au impresia unii barbati…Si lista ar putea continua. A, si pe langa cele déjà spuse, e bine sa ai jobul tau, ca doar n-o sa stai sa-ti dea sotul tau bani ca sa-ti iei chiloti in fund. Plus, mai du-te si tu draga la coafor, fa-ti o manichiura, pedichiura, epileaza-te, ia-ti haine la moda, fii la current cu ceea ce se mai intampla in lume. Fii sexy pentru sotul tau si zambeste, ca doar asta ai aflat ca de fapt trebuie sa faci, sa stralucesti, pur si simplu, si toate celelalte probleme se vor rezolva de la sine…

Si daca iti mai ramane timp, mai pune si tu mana pe o carte, du-te la un curs de dezvoltare personala si gaseste-ti eventual misiunea personala, despre care stii ca este acolo, numai ca nu o detectezi si e bine asa, altfel se duce naibii tot echilibrul din viata ta stralucitoare dar in care te simti goala si stoarsa ca o carpa…

Doua idei vreau sa subliniez la finalul acestui articol:

Parintele Arsenie Boca le intreba pe femeile din parohia lui: “Vreti barbati puternici?” “Da”, venea raspunsul. “Pe care sa va puteti baza?” “Da.” “Harnici si respectabili?” “Da”. “Nasteti-i!” era raspunsul parintelui. Intelegerea mea este ca aceasta nastere este atat fizica cat si spirituala. Viitorii barbati se nasc fizic din femei si spiritual din parinti echilibrati si intregi, care isi asuma rolul de parinti cu responsabilitate dar care nu fac din asta scopul central al vietii lor. In fond, asa cum spune Khalil Gibran “Copiii vostri vin prin voi dar nu sunt ai vostri”. Nu poti trai viata in locul lor, nu poti trai experientele in locul lor si nu-i poti proteja de toate relele din lume. Iubeste-i, ocroteste-i, educa-i si lasa-i liberi sa-si traiasca viata. Fii acolo cand au nevoie de ajutor dar nu face din asta misiunea vietii tale. Fii onorat ca ai avut privilegiul de a fi langa ei in cele mai fericite dar si cele mai dureroase momente din viata lor. Fii bucuros ca ai invatat atat de multe lucruri de la ei. Viata lor nu este despre a te face pe tine fericit ca parinte si viata ta nu este despre a-i face pe ei fericiti. Prin tine viata merge mai departe. Daca in rolul tau de parinte ai intrerupt perpetuarea unor tipare nesanatoase de comportament, de comunicare, pe care le-ai mostenit de la parintii ta si le-ai inlocuit cu altele mai bune, atunci contributia ta e si mai mare. Generatiile de dinaintea ta isi tin respiratia, pentru ca daca tie iti iese treaba asta, schimbarea benefica se propaga nu doar catre generatiile viitoare ci si catre cele care au fost. Nu e putin lucru!

A doua idée este ca, pentru a te pune in miscare, pentru a evolua, cateodata e nevoie sa iesi din echilibrul secant in care te gasesti. Sa zdruncini si sa pui sub semnul intrebarii cutumele si propriul mod de gandire in care esti blocata de ani de zile si care iti dau impresia unui echilibru. Pentru femeile care simt ca viata lor e mai mult decat sa aiba grija de copii, sot si job, schimbarea vine in diverse forme si cu prioritati diferite. Alegerile lor au impact in familie si in societate. Sa fii eroina acasa, la job si in societate mi se pare nerealist si periculos. Femeile nu sunt superoameni. Sunt oameni si atat. Presiunile exista si nu sunt intotdeauna vizibile. Exista asteptari de la o femeie, atat de bine infiltrate in constiinta colectiva dar si individuala, incat sunt femei care isi asuma responsabilitati intr-o maniera dezechilibrata, iar cei din jur profita de asta. In aceste conditii, vigilenta este pretul pe care e bine sa il platim, pentru a nu ne inchide noi insene in roluri care ne ingusteaza viata si, cel mai grav, ne indeparteaza de la ceea ce este cu adevarat vocatia fiecareia dintre noi. Chiar daca eroul filmului reuseste sa faca posibila ceea ce parea o misiune imposibila la inceput, sa nu uitam ca nu este decat un film. Stabileste-ti prioritatile cu intelepciune si nu-ti irosi energia in toate partile. Cere implicarea celorlalti in treburile casnice si du-te in directia si catre oamenii care te ajuta sa cresti.

Iti doresc sa iti gasesti echilibrul autentic pe care il meriti si care sa iti aduca implinire!

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Leadership in barca de rafting

Azi este sambata. Ieri, vineri, zi de iunie, am facut rafting pe un rau superb din sudul Turciei, al carui nume suna ciudat si dificil de reprodus. Pe langa experienta propriu-zisa a raftingului si peisajele incantatoare, ieri am avut ocazia sa vad de aproape cum se manifesta un lider, intr-o situatie nu tocmai obisnuita dar nici tocmai de mare expunere. Am vazut un lider la treaba… intr-o barca de rafting.

Pana de curand, leadership-ul era pentru mine undeva in sfera abstractului, rezumandu-se la cateva notiuni pe care le asociam acestei idei. Poate si din cauza ca nu sunt foarte multi lideri adevarati, care sa inspire si sa atraga atentia.

Ieri am mai facut un pas in intelegerea acestei idei, intr-un mod trait, nu din carti si nu din auzite. Asta pentru ca ieri am avut ocazia sa-l intalnesc pe ghidul si conducatorul barcii noastre de rafting, un turc in jur de 30 de ani, cam la un metru optzeci, brunet si atletic, pe nume Hussein.

Eram inca pe treptele autobuzului, cand Hussein ne-a abordat intr-o engleza foarte buna, intrebandu-ne de unde suntem. Ne-a tinut instructajul separat,fiind singurii care nu intelegeam turca sau rusa. Prima impresie a fost ca omul stie despre ce vorbeste si ca isi ia rolul in serios. Dupa ce ne-am echipat si am facut nelipsitele poze, ne-am suit in barca si am pornit pe rau.

In barca noastra eram romani si turci. Primul contact cu apa a fost puternic, in sensul ca era atat de rece incat partea corpului care se uda iti amortea imediat. Alteori simteai cum niste sageti ti se infig in muschi si te fac sa tremuri sau sa tipi. Dar, cine face rafting iubeste apa, asa ca, ne-am obisnuit in curand cu aceste senzatii.

Hussein ne-a indus spiritul de echipa din cateva cuvinte, bine plasate si spuse cu energia potrivita. Nu neg ca anumite gesturi sau vorbe au fost menite sa impresioneze. In acelasi timp, se simtea clar, dincolo de factorul de spectacol ca rolul de lider era ceva ce i se potrivea ca o manusa si ca isi face treaba cu seriozitate dar si cu multa placere.

Pe masura ce avansam pe rau, mi-am dat seama ca de fapt Hussein nu era doar conducatorul barcii noastre, ci liderul intregului grup de barci, in care erau in total vreo 40 de persoane.

Mai in gluma mai in serios, ne-a spus sa nu ne fie teama de ciocnirile cu celelalte barci, deoarece poate sa lupte pentru fiecare dintre noi in parte. Si tot mai in gluma mai in serios, a sarit de cateva ori din barca noastra in alte barci mai mici, cam indraznete, pe care le-a rasturnat cu entuziasm, in hohotele noastre de ras si sub privirile neputincioase ale celor aterizati pe neasteptate in apa.

Comenzile date de Hussein erau clare, ferme si politicoase. Spunea “Toata lumea, ajutati-ma acum, va rog!”. Si se adresa fie celor de pe partea dreapta sau stanga a barcii, fie tuturor. Mi-a placut ideea de a ne ajuta liderul sa ne conduca in cel mai bun si sigur mod cu putinta. Si, de asemenea, intr-o maniera amuzanta. Oamenii il ascultau, convinsi ca fac ceea ce este mai bine pentru ei. Nu m-am intrebat niciun moment “Dar oare stie omul asta ce face? Chiar trebuie sa o luam pe unde este apa mai involburata?” Dupa ce dadea comanda, spunea de fiecare data “multumesc”.

Cativa dintre noi au cazut in rau. I-a scos de acolo fara panica. Ba mai mult, a facut in asa fel incat plonjonul in apa foarte rece sa li se para o aventura si un ritual de maturizare. Au fost cateva ocazii in care ne-am intors si am supravegheat celelalte barci in timp ce treceau prin niste zone tumultoase, in care apa parea ca fierbe pur si simplu sub noi. Din cand in cand vorbea cu cei care conduceau celelalte barci, fie in turca, fie in rusa. A facut glume cu copiii. A vorbit cu cei care aveau chef de vorba, barbati si femei. Pe cei care savurau tacerea i-a lasat sa se bucure de ea. Am luat masa intr-un loc special amenajat si chiar si acolo ne-a spus foarte clar cand e randul nostru si ne-a incurajat sa ne rasfatam cu sucuri, bere si inghetata. A supravegheat cu atentie modul in care cei din echipa lui aveau grija ca toata lumea sa manance si sa se odihneasca.

De cateva ori ne-a condus direct in ciocnire cu alte barci, strigand “bataie!!!” Bataia era cu apa si cu tipete si cu multa adrenalina…Interesant, de la un anumit moment, ceilalti s-au prins ca in barca noastra era liderul si erau mai retinuti atunci cand ne ciocneam sau ne udam unii pe altii. Intr-o combinatie de ton razboinic si glumet, vorbea cu cei din alte barci, care pareau sa uite cine e la comanda. Isi aduceau aminte imediat…

Ideea este ca poti fi lider in cele mai neasteptate situatii. Nu e nevoie sa apari la televizor sau in ziare. Nu e nevoie nici macar sa fii pe o scena. Daca faci ceea ce ai de facut pentru binele celor pe care ii conduci, oamenii te simt si te urmeaza. Mai concret, ce-am invatat despre leadership din aventura de pe rau este ca:

In primul rand, unui lider nu ii este frica sa fie lider. Isi asuma acest rol si are incredere in ceea ce face. Un lider combina vizibilitatea cu discretia atenta, spiritul de gluma si grija manifestata deschis fata de cei pe care ii conduce.

In al doilea rand, un lider este ferm, isi cunoaste teritoriul, sau cu alte cuvinte stie ce face. Este expert in domeniul lui. Si daca la un moment dat nu e chiar in domeniul lui, vezi faza cu servitul mesei, isi foloseste instinctul si se bazeaza pe cei din jurul lui, care se ocupa cu asa ceva.

In al treilea rand, un lider isi respecta si tine la oamenii pe care ii conduce. Le comunica asteptarile pe care le are de la ei si in acelasi timp este responsabil pentru fiecare dintre ei. Creeaza o stare de coeziune in echipa, in care oamenii se simt parte dintr-un intreg. Ceea ce se intampla unuia dintre noi devine ceva ce ma intereseaza in mod direct, pentru ca starea mea de bine este strans legata de starea de bine a grupului. Simt ca fiecare dintre noi este important si are rolul sau specific intr-un ansamblu mai mare si mai puternic decat propria persoana. Unui lider nu ii este frica sa se impuna dar nici sa supravegheze servitul mesei. Un lider spune “multumesc”. Responsabillitatea liderului se bazeaza pe responsabilitatea fiecarui membru al echipei. Daca fac parte din echipa, renunt la o parte din autonomia mea pentru a asculta de un om in care am incredere. O fac de asemenea in mod  responsabil si constient, pentru a colabora cu ceilalti, catre un scop comun si benefic pentru toata lumea.

In al patrulea rand, un lider gandeste si vorbeste clar. Are viziune si curaj. Stie incotro se indreapta si transmite aceasta stare celor din jurul lui.

In al cincilea rand un lider stie sa se bucure de viata, de calatorie, alaturi de oamenii lui. Rade impreuna cu ei si stie cand sa isi ocupe din nou locul din fruntea echipei, de indata ce situatia o cere.

In al saselea rand, un lider emana energie si forta. Simti la nivel subtil ca esti in preajma unui lider. Si daca ceea ce face si spune este congruent cu energia pe care o raspandeste, este aproape imposibil sa nu urmezi un astfel de om.

Si inca un lucru care mi-a placut la Hussein. Mi-au placut forta lui fizica si energia masculina pe care o emana prin toti porii… Nu cred ca deviez de la adevar daca spun ca, la fel ca si mine, doamnele si domnisoarele din barca s-au uitat la Hussein nu doar ca la un lider, ci si ca la un barbat. O combinatie demna de toata admiratia, intotdeauna!

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Fara “backspace” si fara “end”

Backspace

De cateva zile, laptopul meu are niste accese de personalitate care ma provoaca sa vad lucrurile dintr-o perspectiva diferita si in acelasi timp imi testeaza rabdarea si atentia. Mai exact, tastele “backspace” si “end” nu mai functioneaza.

Asa ca, de fiecare data cand vreau sa sterg ceva de la dreapta la stanga, si vreau sa sterg destul de des, se intampla urmatorul fenomen: apas tasta “backspace”, constat ca nu merge, ma irita acest fapt, ma duc inapoi cu sageata spre stanga si folosesc tasta “delete”. Dupa o perioada de timp ma obisnuiesc si tin minte sa sar pasul cu “backspace”. Desi o folosesc mult mai rar, nici tasta “end” nu mai raspunde la comanda.

Ce imi aduce aceasta situatie este un plus de atentie, atat la ceea ce scriu, cat si la ceea ce sterg, pentru ca a sterge implica pasi suplimentari, deci efort in plus.

Se intampla in viata evenimente, fapte, vorbe, al caror sens e nevoie sa il stergem si sa il rescriem, pentru ca in momentul in care revizitam acele evenimente, emotiile pe care le traim sa ne dea putere, nu sa ne goleasca de energie. Am trecut prin acest proces cu anumite evenimente din trecutul meu si am reusit sa le dau semnificatii noi, total sau numai partial. Am sters cu pasi mici si oarecum nesiguri, neincrezatoare ca mintea mea mea ar putea “inghiti” asa ceva. Dar am facut-o. Imi place sa sterg si imi place sa arunc lucruri. Cand fac curat, arunc cu pasiune la gunoi tot ce mi se pare ca nu mai este de folos. Cateodata chiar fac exces de zel si constat apoi ca am aruncat lucruri care mi-ar fi fost utile in continuare. Am o doza de radicalitate in sange, recunosc.

Noul comportament al tastaturii ma face sa imi pun problema unei analize finale inainte de a sterge semnificatia si a rescrie una noua. Trec prin ceea ce s-a intamplat, de la sfarsit catre inceput. Aceasta trecere nu are rolul de a ma face sa ma razgandesc asupra a ceea ce urmeaza sa fie sters. Hotararea este luata. Ceea ce urmeaza sa fie scris exista déjà la nivel de gand. Este pur si simplu un gest de maturitate, de aplecare cu intelegere asupra ceea ce s-a intamplat. E un gest de recunoastere si acceptare a unor emotii pe care le-am trait atunci, a unor reactii si semnificatii pe care le-am dat. Le multumesc, fiecareia dintre ele. Am ales sa le exprim, sa le dau consistenta, sa le aduc la viata. La momentul respectiv, m-au ajutat sa integrez niste experiente. Uitandu-ma acum la ele, in timp ce ma indrept catre punctul de unde voi incepe sa sterg, vreau sa inteleg ce anume se repeta in viata mea, si mai ales, ce este acel ceva mai profund la care trebuie sa ajung, pentru a rupe tiparul anumitor comportamente.

Ce inteleg acum este ca nu imi e de folos sa rescriu, inainte de a extrage seva intelepciunii care musteste in ceea ce am trait si simtit candva. Acelea sunt lectii pe care vreau sa le asimilez, pentru a ma cunoaste mai bine si pentru a continua sa cresc.

Un alt aspect este grija mai mare cu care imi doresc sa fac lucrurile in viata. Nu este acea grija sau teama care impiedica actiunea, ci pur si simplu o economie a actiunii, care sa-mi conserve energia pe care altfel as cheltui-o pe tot procesul de stergere si rescriere.

Mai este apoi tasta “end”. Faptul ca nu pot ajunge direct la final ma invata, inca o data, rabdarea. In acest caz, rabdarea de a asculta, rabdarea de construi o propozitie sau o intreaga argumentatie, rabdarea de a povesti si de a lasa cuvintele sa prinda viata, unul cate unul, fiecare cu propria contributie la constructia mesajului si a emotiei.

Dureaza mai mult, sa treci pas cu pas prin fiecare etapa, fiecare cu o apasare constienta pe tastatura, decat sa ajungi direct la sfarsit.

Intr-o alta ordine de idei, finalul poate fi foarte atragator. La fel de atragator ca viata insasi. Inainte de a ajunge acolo, trebuie sa parcurgi insa toate etapele. Etapele acestea nu sunt cele pe care le cred eu a fi, nici ca numar si nici ca amploare sau continut. Au fost momente in viata, de oboseala profunda, in care tot ce imi doream era sa ma intind si sa nu ma misc, sa nu gandesc, sa nu simt. Fara regrete! Am nascut, am construit, am daruit, am iubit. Au fost oameni pe care i-am ajutat si care au invatat din ceea ce am fost. Ce mai vrea Dumnezeu de la mine? As putea sa ma intind undeva, pur si simplu. Numai ca am senzatia ca de fapt acum incepe… Nu imi este clar cu ce putere sa merg mai departe, insa stiu ca vreau sa merg mai departe.

Asa cum functioneaza acum tastatura mea, nu ma pot intoarce inapoi si nu pot sa sar direct la final. Sunt intre ele, intr-un loc numit viata. Se mai numeste si momentul prezent.  Iar momentul prezent imi spune sa primesc, sa ma las iubita si sa fiu fericita. Cred ca de fapt asta este ce mai vrea Dumnezeu de la mine…

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Poveste despre papadie si vant

papadie

A fost odata o micuta floare de papadie, care, nu stiu cum facuse, dar crescuse in crapatura unei stanci. Isi infipsese radacinile in cateva farame de pamant aduse de vant si pe care ploaia le uda din cand in cand, si, plina de curaj se inaltase pana cand aproape ca iesea afara din stanca, cu capsorul ei galben si ciufulit.

Zilele treceau si deveneau din ce in ce mai lungi si mai calduroase. Papadia se imprietenise cu o buburuza care se aventura prin crapaturile stancii cautand sa se adaposteasca de arsita soarelui. Stateau adeseori de vorba si buburuza ii povestea despre lucrurile minunate pe care le intalnea in lumea de afara. Papadia asculta fascinata si visatoare. Ar fi vrut in secret sa vada si ea cum arata norii, soarele, frunzele si iarba, si mai ales sa vada alte flori, despre care aflase de la buburuza ca sunt frumos colorate si parfumate. Buburuza ii povestise odata si despre ceva ce se numea vant si de care se temeau toate suratele ei, deoarece le incurca foarte tare la zbor. Papadia mai avea un prieten, un paianjen auriu, alaturi de care credea ca isi va petrece toata viata: ea visand si el tesand cu grija la panza lui.

Intr-o zi, papadia auzi un suierat pe deasupra capului. Parea ca aude chiar si niste vorbe, dar nu putea sa desluseasca ce anume spuneau. Suieratul se inteti si papadia reusi sa auda o voce care ii spunea:

-Ce frumoasa esti! Esti foarte frumoasa!

Papadia se uita nedumerita in sus, dar nu putea vedea foarte bine, pentru ca inca era sub nivelul stancii si nu vedea decat o farama de cer.

-Cine esti? intreba precauta.

-Eu sunt vantul, raspunse soptit vocea.

-Vino sa te vad, continua ea. Am auzit niste lucruri despre tine. E adevarat ca nu le lasi pe prietenele mele buburuzele sa zboare?

-Este adevarat, zise vantul. Ele pot zbura doar atunci cand eu ma odihnesc sau suflu bland. Insa tu chiar esti frumoasa! Daca ai iesi afara din crapatura aceea ai putea sa ma vezi si sa ma auzi mai bine. Ai putea sa vezi chiar si lumea.

Suieratul vantului se mai auzi de cateva ori si in cele din urma se asternu linistea. Veni noaptea dar papadia nu putu sa doarma aproape deloc. Era fascinata de cele spuse de vant, si in acelasi timp se temea de el, din cauza a ceea ce-i povestise buburuza. Fusese tot timpul pe cont propriu si se obisnuise cu peretii stancii care o impresurau din toate partile. Se obisnuise chiar si cu peticul de cer pe care il putea zari atunci cand se uita in sus si cu siroaiele de apa care se revarsau peste ea atunci cand ploua puternic. Nu-si putea imagina cum ar fi sa vada lumea si sa-si paraseasca stanca ei atat de familiara.

Intre timp, prietenul ei din copilarie, paianjenul auriu, ca sa-si arate afectiune si dorinta de a o proteja, incepu sarguincios sa teasa o panza deasa in jurul papadiei, prinzand-o bine de peretii stancii.

Papadiei ii placu la inceput siguranta pe care i-o dadea panza prietenului ei paianjen. Se simtea magulita de toata aceasta atentie si isi imagina ca nimic rau nu i se putea intampla.

Intr-una din zile, pe cand paianjenul se odihnea dupa ce mai tesuse o bucata de panza in jurul papadiei, se auzi din nou suieratul vantului.

-Esti foarte frumoasa, ii sopti acesta pe deasupra crestetului. Mai inalta-te un pic si iti vei da singura seama ce vrei cu adevarat. Apropo, cum iti vine panza de paianjen? Si trecu mai departe cu un hohot puternic, ducand cu el arome de flori, praf si polen.

Papadia se infurie si isi inalta privirea. Cum ar fi oare macar sa-si arunce un ochi dincolo de ceea ce stia atat de bine? Sa vada macar de la distanta despre ce e vorba?

Timp de cateva zile isi incorda toate puterile si, la finalul celei de a treia zile, izbuti sa-si inalte capul dincolo de marginea stancii. Vazu pentru prima data campul cu maci care se desfasura in directia in care apunea soarele. Vazu copacii care strajuiau marginea soselei si randunelele care-si facusera cuib in ei. Dar cel mai tare ii placu soarele, pe care il privea cu uimire si cu multa, multa emotie. Ceva o atragea la el si un dor nebun o cuprindea de fiecare data cand se lasa noaptea si soarele disparea de pe cer.

Intre timp, panza tesuta de paianjen incepu sa o stranga din ce in ce mai tare. Erau zile cand abia mai putea respira. Ii spuse prietenei ei, buburuza, despre ce simtea in legatura cu panza paianjenului.

-Este paianjen, face ce stie, zise aceasta. La ce te asteptai? Nu-i place soarele si nici vantul. In schimb, face niste panze extraordinare. Asa iubeste el, de fapt. Si ai putea sa vorbesti cu el despre asta…

-Bine, dar, eu nu pot sa traiesc asa. Am crezut ca ma pot obisnui. Si cel mai tare iubesc soarele. N-as putea sa mai stau departe de el…Si apoi mai e si vantul acesta!

Papadia facuse de-acum un puf minunat, care-i inlocuise floarea galbena. Vantul o vizita mereu si-i povestea despre lucruri si intamplari nemaivazute si nemaiauzite de ea. Papadiei incepuse sa-i placa vantul foarte mult. Astepta cu nerabdare sa-i auda povestile si sa-i simta parfumul. Se gandea daca nu cumva se indragostise de el si gandul acesta o nelinistea foarte tare. Ii marturisi buburuzei banuiala ei:

– Esti sigura? intreba buburuza. Tu oricum iubesti pe toata lumea, chiar si pe paianjenul care “te sustine” din toate partile. Cineva trebuie sa ti-o spuna, draga mea: esti cam naiva si cam visatoare. Buburuza o privea cu atentie pe prietena ei, in timp ce aceasta isi aranja puful diafan si matasos.

-S-ar putea sa ai dreptate, zise papadia. Dar asta este ceea ce simt, nu intelegi?

-Sper sa-ti treaca cat mai repede, chicoti buburuza. Auzi tu, sa se indragosteasca…de vant.

Zilele treceau si vantul continua sa stea de vorba cu papadia. La fiecare adiere a lui, puful papadiei se mai desprindea putin, pana cand intr-o zi acesta se desprinse complet si incepu sa pluteasca prin aer. Papadia se simti foarte fericita:

-Auzi, vantule, ce-ti place tie cel mai tare? Il intreba papadia, in timp ce zbura impreuna cu el.

-Pai credeam ca ti-ai dat seama pana acum, zise acesta zambind. Imi place soarele. De fapt…il iubesc!

-Ce minunat, gandi papadia cu voce tare! Si mie imi place soarele. Nu-mi pot imagina viata fara el. Crezi ca am putea sa-l iubim impreuna?

Vantul isi domoli suflarea si se aseza alaturi de papadie, pe un smoc de iarba verde. O lua in brate si-i spuse:

-Iubita mea, de aceea ni s-a ingaduit sa ne intalnim, raspunse vantul. Pentru ca amandoi iubim soarele, care ne da viata. Si pentru ca eu am invatat sa fiu puternic si tu ai invatat sa iubesti.

Papadia surase fericita si linistita. Stia in inima ei ca vantul avea dreptate si ca il iubeste. Si mai stia ca era nevoie ca ei doi sa continue sa faca ceea ce invatasera sa faca. Pentru soare, pentru vant si pentru ea si pentru toti care voiau la randul lor sa invete.

Asa ca vantul a continuat sa faca ce stia el mai bine, adica sa sufle cu putere si sa poarte pe aripile lui parfumul florilor, polen, praf si mici gaze calatoare. Iar papadia a continuat sa creasca si sa iubeasca, an de an, reinnoita si sa zboare impreuna cu vantul. Si in tot acest timp, amandoi isi conduceau viata dupa soare, intr-o minunata iubire, care incepuse in afara timpului si care va continua sa existe in afara timpului.

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Zece definitii ale iubirii – flexibilitatea

untitled

Flexibilitatea este feminina, prin excelenta. In ultimul timp au venit catre mine, in repetate randuri, informatia si intelegerea ca esenta feminina este asemenea unui rau. E o apa curgatoare, care isi gaseste drumul printre sau peste obstacole, invaluindu-le, impartindu-se in brate care apoi se reunesc, urmandu-si mereu scopul. Scopul ei este sa curga si in curgerea ei sa poarte frumusetea, blandetea si intelepciunea.

Nu ma consider o persoana foarte flexibila si tocmai de aceea a fost o provocare pentru mine sa gasesc in viata mea o poveste sau doua, care sa spuna ceva despre aceasta trasatura pe care imi doresc sa o dezvolt.

Aparitia fiicei mele, Maria, in viata mea, avea sa imi aduca cea mai mare provocare de flexibilitate. Am trecut prin ea fara sa ma gandesc prea mult la ce inseamna. A venit acum momentul sa pun in cuvinte semnificatiile acelor experiente.

La 5 luni a racit si a facut prima criza de astm. Imi amintesc ca ii ascultam respiratia si ceva din mine imi spunea sa nu o las singura in patut. Am luat-o langa mine si ne-am culcat. Cred ca stiti, cele care sunteti mame, ca o mama are un simt special pentru copiii ei. Era si in mine acest simt, asa ca peste noapte am auzit, prin somn, cum se opreste din respirat. M-am trezit si am inceput sa o misc. Am incercar chiar sa-i fac respiratie gura la gura. Cumva a inceput sa respire din nou si am ajuns cu ea la spital. Si-a revenit dupa acest episod.

Ceea ce aveam sa aflu in anii urmatori era ca fiica mea facea o criza de astm de fiecare data cand racea. Se imbolnavea cam o data sau de doua ori pe luna. Erau momente in care i se invineteau buzele si unghiile de la maini si de la picioare. Am fost din doctor in doctor, medici generalist, pneumolog, alergolog. I-am facut analize peste analize. Aveam o schema de tratament care consta in administrarea unor “pufuri” cum le spuneam, cu Ventolin si Becotyde, din trei in trei ore. Rezultatul era o ameliorare partiala, pentru o jumatate de ora, dupa care respiratia ei devenea din nou dificila. Pe la patru ani am simtit ca cedez. Urmasem strict toate tratamentele alopate prescrise, cu rezultate mai mult decat indoielnice.

Si atunci m-am gandit in modul urmator: Ce vreau de fapt? Voiam niste rezultate categoric diferite de ceea ce obtinusem pana atunci. Urmasem o cale pana la capat. Sa merg in continuare pe ea nu mai era o solutie. Ca sa obtin rezultate cu totul diferite, era nevoie sa aleg niste mijloace cu totul diferite. Eram dispusa sa schimb cursul, sa schimb directia, pentru ca sa-mi ating obiectivul.

Asa ca am ales sa merg la un medic homeopat. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am facut in viata mea de pana acum. Am fost martora procesului de insanatosire a fiicei mele, atat pe plan fizic cat si pe plan emotional. Am invatat in acest proces care este rolul febrei in sistemul de aparare al organismului. Am invatat sa am rabdare si sa am incredere in copilul meu, fiind acolo pentru el, dandu-i remediile homeopate si sustinand-l in permanenta.

E nevoie de multa putere, incredere si flexibilitate sa continui sa mergi pe o cale, dupa ce ai schimbat cursul. Mai ales ca rezultatele nu au fost imediate. Parintii erau sceptici, colegii erau sceptici, chiar si Maria era sceptica. Din cand in cand imi incoltea in minte si mie intrebarea: dar oare fac bine ceea ce fac? Nu cumva sunt un parinte iresponsabil? Cum sa nu-i dau antibiotice, cand infectia virala se poate suprainfecta cu o infectia bacteriana, mult mai grava?

Au trecut mai multi ani si am continuat sa folosesc cu success homeopatia. Schimbasem cursul, dar devenisem rigida pe noul curs.

Asa ca viata mi-a adus in cale o noua provocare. In jurul varstei de 11 ani Maria a facut scarlatina. Mi s-a recomandat internare imediata, cu tratament cu antibiotic, intravenos. Nici nu am vrut sa aud. M-am plimbat cu copilul prin tot Bucurestiul, incercand sa gasesc o solutie care sa excluda tratamentul alopat. Spre seara, epuizata, mi-am dat seama ca as fi riscat prea mult daca nu o internez. I-au facut tratamentul si evolutia ei a fost foarte buna.

Aceasta a fost o noua lectie pentru mine. Am inteles ca atunci cand intalnesc in cale un obstacol, iau decizia de a il depasi bazandu-ma atat pe experienta de pana atunci, cat si pe datele concrete ale situatiei respective. Care e cea mai buna miscare? Imi adun puterile si sar peste bolovanul din calea mea sau il inconjur si apoi imi continui drumul?

Nu exista o reteta unica pentru toate situatiile. Ce pot sa spun este ca ajuta foarte mult sa fii vigilent(a) si sa fii pregatit(a) sa schimbi directia, avand in minte obiectivul: vreau ca fiica mea sa se insanatoseasca si voi face tot ceea ce stiu si pot ca sa obtin asta. Sanatatea este marea catre care curg, impreuna cu viata. Atata timp cat stiu ce vreau, toate drumurile pe care as putea sa o iau, duc intr-o singura directie: catre mare. Ce e important pentru mine este sa nu pierd din vedere drumul interior, care imi va arata cum pot sa-mi pastrez directia indiferent de ceea ce apare in exterior.

Curg cu gratie si usurinta impreuna cu viata. Sunt flexibila. Vreau sa fac ceva intr-un anume fel si constat ca nu am rezultatele dorite. As putea sa ma incrancenez si sa ma fortez si sa fortez lucrurile. Facut. Costul e prea mare. Nu merita. Alternativa este sa fiu atenta la alternative. Ce anume din viata care ma inconjoara mi-ar putea fi de folos ca sa fac ceea ce mi-am propus? Solutiile sunt in viata. Si cateodata chiar nu e nevoie sa faci ceva. Flexibilitatea este nu numai a actiunii ci si a gandului si a emotiei. Atunci cand ma situez undeva dincolo de acestea pot sa vad si sa inteleg mai bine ce se intampla si care sunt optiunile.

Iubirea este flexibila si invaluitoare. Stie ce vrea si are rabdare. Si desi curge mereu catre ceea ce iubeste, tine mereu cont de ceea ce ii iese in cale. Pentru ca iubeste totul in jurul ei si asta ii aduce usurinta de a-si gasi intotdeauna drumul. Si ajunge la destinatie mai bogata in amintiri si in povesti, cu intelegeri pe care le-a strans pe parcurs. Este de asemenea mult mai puternica decat la inceputul calatoriei, pentru ca a invatat sa extraga aceasta putere din fiecare obstacol pe care l-a depasit.

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Zece definitii ale iubirii – iertarea

Iertare

Draga cititorule,

Daca citesti aceste randuri, as vrea sa stii ca ele sunt darul meu pentru tine: o intelegere care ma face sa cred in frumusete si in viata.

Despre iubire se poate vorbi in multe moduri. “Cum se scrie iubire, mami?” “Nu se scrie, dragul meu, se traieste.”

Scriu, totusi, si vorbesc despre iubire.

Primul fel de a intelege iubirea se cheama iertare.

Suntem aici, conectati, si interactionam. Interactiunile noastre ne afecteaza, intr-un mod placut sau mai putin placut. Se intampla cateodata sa simti ca te doare. Presupunand ca eu sunt cel care stie ca durerea ta vine de la propria ta rana, nu este mai putin real ca interactiunea cu mine este cea care iti reactiveaza aceasta durere.

Nu putem fi in afara relatiilor cu semenii nostri. Responsabilitatea este a celui care e constient de propria rana dar si de faptul ca celalalt ar putea la randul lui sa poarte in suflet asa ceva, fara ca macar sa stie. Suntem aici, impreuna, si din cand in cand s-ar putea sa te doara. Si s-ar putea sa ma doara. Atata timp cat vor fi rani nevindecate e foarte posibil ca interactiunea dintre noi sa fie dureroasa. Traim in aceasta logica.

Iertare nu inseamna sa-ti placa de omul respectiv sau sa fii de accord cu ceea ce a facut. Nicidecum! Doar uita-te la el si vezi-l ca om pur si simplu. Pentru asta e necesar sa te cunosti ca om si sa accepti ca, voluntar sau involuntar, s-ar putea sa pasesti intr-o zona sensibila din sufletul altcuiva. Aici intervine partea cea mai grea. Cat de mult ma cunosc si ma recunosc? Cat de mult ma accept?

Din experienta mea, nu poti intelege si nu poti ierta pe altcineva decat in momentul in care realizezi ca tu insuti/insati faci sau poti face aceleasi… greseli, sa le spunem. Atentie: nu neaparat fata de altii, ci si fata de tine.

Am crescut cu o mama cu un tipar de comunicare acuzator. A fost foarte dureros si mi-am promis ca eu nu voi face niciodata la fel ca ea. Dupa un timp, am descoperit ca de fapt reproduceam perfect, in viata de familie, multe din comportamentele mamei. Acuzam cu vorbe si din priviri. Rosteam cuvinte aspre si reci, interziceam si controlam tot ce puteam. Cand mi-am dat seama ce faceam am fost dezgustata. Mi-am adus aminte de ceea ce-mi promisesem: ca nu voi face niciodata ca mama. Voiam sa fiu blanda si iubitoare, calma si vesela, dar nu stiam cum sa fac toate acestea. Voiam sa imi arat iubirea fata de copiii mei si nu stiam cum se face.

Ati auzit de zombi? Sunt mortii vii. Desi se misca, un zombi pare mai degraba mort decat viu, pentru ca toata viata lui este refugiata undeva in interior, fara ca el sa poata sa o transmita in afara. Mult timp nu am inteles cum o mama nu-i poate spune copilului sau ca il iubeste. Apoi am inteles cum se simte din interior aceasta neputinta. A fost o perioada in care nu eu insami nu puteam face acest lucru, cu cei doi copii ai mei. E foarte dureros sa stii ce simti si sa nu poti spune ceea ce simti. Si poate ca nu poti spune cu claritate care e sentimentul pe care il traiesti. Dar sa te lasi in voia lui, sa-l lasi sa iasa prin tine catre ceilalti la nivel de gesturi si atitudine, asta nici macar nu necesita vorbe. Nici asta nu era posibil pentru mine.

Si atunci mi-am pus intrebarea cate lucruri mai fac, cate comportamente am adoptat, pe care pe care nu le-am acceptat? Cum pot sa mai acuz, daca eu insami fac sau am facut ceea ce constituie acum obiectul acuzatiei mele? Si chiar daca nu le-am facut niciodata fata de altii, de cate ori nu le-am facut fata de mine? De cate ori nu mi-am adresat cuvinte aspre, m-am dispretuit, m-am criticat, judecat? Si daca nu am facut nimic din toate acestea, pot sti cu siguranta, 100%, ca intr-o anumita situatie nu as face la fel ca cei pe care-i acuz? Ca crescand exact in mediul in care ei au crescut, nu m-as comporta la fel ca ei? Pentru mine raspunsul e clar: nu am aceasta certitudine.

Noi nu suntem acum cine am fost meniti sa fim. Si cand spun asta imi imaginez o tesatura fina, cu fire albe, printre care s-au strecurat niste fire cenusii, de alta textura. Puteti numi aceste fire inclinatia catre orice ne indeparteaza de bine si de frumos. Cum poti sa scoti acele fire fara sa strici tesatura? Nu poti. Ce poti face este sa te uiti cu atentie la tesatura fiintei tale si sa le vezi. Apoi le accepti. A accepta nu inseamna ca ramai acolo, cu ceea ce ai acceptat. Cum spune Lise Bourbeau, “ca sa devii cine vrei sa devii, trebuie mai intai sa accepti cine esti, mai ales daca nu iti place cine esti acum.” S-au facut experimente, la nivel de fizica cuantica, in urma carora s-a constatat ca prezenta observatorului modifica comportamentul particulelor. Realitatea se modifica. Luati acum acest exemplu si aplicati-l la momentul in care aveti o constientizare a unui comportament propriu, care nu va incanta. Vreti sa-l schimbati dar nu stiti cum, sau stiti dar nu puteti. Inca. Fiind cat mai mult timp constienti de ceea ce facem, observand propriile comportamente, schimbarea are loc. Prezenta constiintei in ceea ce facem produce transformarea, putin cate putin, zi dupa zi.

A-i ierta pe ceilalti incepe cu a ma ierta pe mine insami. Si a ma ierta pe mine insami pleaca de la iertarea divina. Aceasta este iertarea de care toti beneficiem. Suntem aici. Ceea ce inseamna ca “am tras lozul castigator”. Vom fi pentru totdeauna. Pentru ca noi sa FIM cu litere mari, Dumnezeu s-a intrupat, a murit si a inviat. Cand gresim, suntem iertati, atat timp cat cerem aceasta iertare in mod sincer. Iertarea nu exclude totusi o plata: este durerea pe care o resimtim atunci cand traim in dizarmonie cu Sinele nostru profund, original si divin.

De aici, de la aceasta iertare, pleaca iertarea mea pentru mine. Un parinte spunea odata: « Nu de Dumnezeu mi-e teama, ci de mine, ca nu ma voi ierta ». Ma pot iubi? Am trait mult timp intr-o pozitie de frica, mai ales cu parintii mei si in societate. M-am micsorat si ascuns, am tacut si am stat deoparte, stiind in tot acest timp ca pot face mai mult de atat. Nu m-am intrebat ce vreau, ce-mi place. Nu m-am intrebat nimic. Am intrat in roluri cu care m-am identificat pana la a nu mai sti cine sunt de fapt. Am facut greseli si mi s-a gresit. Intrebarea este: Pot sa ma iert? Sunt, aici si acum. As putea foarte bine sa fiu in iertare si bucurie, fata de mine si fata de ceilalti. Pot sa-mi vad umanitatea, cu frumusetea si slabiciunile ei? Pot sa ma vad ca si om, cu limite pe care le accept, dar si cu daruri, pe care le onorez? Faptul ca sunt aici, scriind si vorbind despre asta, reprezinta un act de iertare fata de mine insami.

Daca stiu cum este sa gresesc si ma iert, ii pot ierta si pe ceilalti. Si daca stiu ca Dumnezeu ma iubeste, ma pot iubi si eu si ii pot iubi si pe ceilalti.

Ce imi aduce aceasta constientizare ?

  1. In primul rand, smerenie. S-ar putea sa ating zone dureroase din inima cuiva. Stiu ca aceasta durere ar putea fi inceputul vindecarii. Si pe de alta parte durerea este reala.
  2. Claritate. Cand ma simt ranita, ma uit la mine, sa vad ce am de eliberat, de curatat.
  3. Recunostinta, pentru ca celalalt mi-a aratat ca am ceva de vindecat.
  4. Responsabilitate pentru mine si pentru ceea ce aduc in relatiile cu ceilalti.
  5. Intelegerea ca suntem conectati si ca a trai inseamna a fi influentat si a influenta.

Se spune ca iertarea este dincolo de puterea omului. Ca este un act divin. Atunci cand iertam este de fapt divinitatea din noi care iarta. Si cu cat iertam mai mult, cu atat facem de fapt mai mult loc divinitatii sa se manifeste in noi, si prin noi, in lume. Parafrazand o vorba intelepata, «Iubirea ca si iertare este imposibilul care ne priveste pe fiecare dintre noi».

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Poveste din Tara Vulcanilor

volcano-wallpaper-1

Departe, departe, acolo unde doar gandul poate ajunge, se afla Tara Vulcanilor. Este o tara-insula locuita de… vulcani. Mai mari, mai mici, mai actvi sau mai linistiti, fiecare dupa felul lui.

In aceasta tara, s-a nascut o fetita-vulcan. De mica s-a dovedit a fi foarte frumoasa, isteata si talentata, spre bucuria celor din jur. Cu timpul insa, acestia au inceput sa observe cum fetita-vulcan devenea din ce in ce mai puternica. Frumusetea, intelepciunea si talentul ei se impleteau cu o putere interioara care pur si simplu ii coplesea pe ceilalti. Fetita avea pareri foarte clare si si le exprima cu incredere si pasiune. Traia totul, bucurie sau tristete, profund si total. Cand se intampla asta, erupea cu atata forta incat nimeni nu putea sta in preajma ei.

-Draga mea, ii spusera intr-o zi vulcanii vecini. Tu esti un Vulcan foarte puternic, inca de pe acum. In aceasta tara, astfel de vulcani sunt ocoliti, pentru ca forta lor sperie si incomodeaza. De azi inainte, vei cere mai putin, vei vorbi mai putin si mai incet si nu vei mai spune ceea ce gandesti, decat daca noi consideram ca asta nu raneste pe nimeni.

Fetita s-a suparat foarte tare. A protestat, a plans si a tipat, s-a rugat si a amenintat, dar toate au fost in zadar. De la un timp, fetita-vulcan a observat ca daca isi domolea vapaia, lumea era prietenoasa cu ea, asa ca se hotari sa faca tot posibilul pentru a se imprieteni cu cat mai multi vulcani din tara ei. Isi indrepta toata puterea in interior, astfel incat, de cate ori simtea ca ceva vrea sa iasa, lava topita, fum, pietre sau foc, isi incorda fiinta si reusea sa tina totul in interior. Nu mai era nevoie ca cineva sa-i spuna ceva. Devenise cel mai vigilent si mai puternic gardian al ei.

Nici nu isi dadu seama cum, intr-o zi, isi stinse cu totul focul din interior. Ar fi putut trece neobservat acest lucru daca nu s-ar fi simtit goala pe dinauntru. Nimic nu o mai bucura. Nici prietenii, nici cartile, nici jocurile sau povestile spuse seara de bunica-vulcan, la malul marii.

Trecura anii si fetita-vulcan a crescut, asa cum cresc copiii. Era frumoasa, desteapta si foarte, foarte linistita.

Intr-una din zile o furtuna a izbucnit pe mare. Vantul batea in rafale si o ceata groasa a inghitit totul. Vulcanii se stransera zgribuliti la casele lor.

Deodata, o sirena se auzi stins in departare. Era semnul ca o corabie fusese prinsa de furtuna dezlantuita. Vulcanii isi adusera aminte de cea mai recenta furtuna prin care trecusera si in timpul careia o alta nava esuase la tarm. Ca si atunci se hotarara sa semnalizeze vasului, astfel incat marinarii sa stie ca in apropiere este pamant. Problema era ca ceata era foarte deasa si ca sa o patrunda, vulcanii trebuiau sa erupa cat mai sus si cat mai viguros.

Cei mai in putere se pusera pe treaba, insa, dupa cateva incercari, corabia dadea aceleasi semne de deriva. Se uitau in liniste la spectacolul de pe mare. La un moment dat, isi amintira de fata-vulcan si de puterea ei neobisnuita. O chemara pe data dar fata nu-i lua in seama. Un baiat-vulcan o recunoscu pe fata pe care nu o mai vazuse demult. Ii ceru voie sa intre in casa si incepura sa vorbeasca.

-Mi-aduc aminte de momentele acelea in care ne jucam impreuna cand eram copii, continua baiatul-vulcan. Cele mai vii amintiri sunt cele in care eram in preajma ta. Sunt vii pentru ca tu erai atat de vie! Plina de viata si de incredere, radiind bucurie si atat de puternica. Trebuia sa fiu atent cu tine, caci erai un adversar pe masura, in toate jocurile pe care le jucam. Mai tii minte?

– Toate acelea au fost odata. Acum sunt mare si am alte treburi, raspunse fata-vulcan.

-Si totusi, ma intreb unde este puterea aceea? Si unde este focul acela din interior care ne facea sa ne dam mai in spate, ca nu cumva sa ne arda?

-Tocmai asta e problema, zise fata. Focul acela era periculos. Ceilalti vulcani se simteau amenintati din cauza lui, pentru ca nu-l mai puteam stapani. Ii indeparta de mine, iar eu ma simteam singura si mult prea ciudata, asa ca…un fior ii strabatu corpul si continua cu greu… Asa ca l-am stins…L-am stins, eu singura…Vezi tu, sunt prea puternica pentru multi dintre semenii mei vulcanii. Nu am avut curajul si nici priceperea de a-mi imblanzi acest foc, astfel incat sa lumineze si sa incalzeasca, dar sa nu arda.

-Poate ca erai intr-adevar prea puternica pentru multi dintre vulcani. Dar poti invata cum sa te folosesti de puterea ta astfel incat sa redevii tu insati, ii spuse baiatul-vulcan. Chiar acum, pe mare este o corabie care are nevoie de ghidare, astfel incat sa nu se izbeasca de stanci.

-Nu ma cunosti deloc. Vezi tu, sunt instabila si nu cred ca imi pot controla puterea. Sunt un Vulcan obisnuit caruia, nu stiu de ce, i s-a dat o asa de mare putere. Nu stiu ce sa fac cu ea. Si decat sa distrug, mai bine stau asa, stinsa.

– Draga prietena, este o iluzie ca focul tau ar fi stins. Atata timp cat traiesti, el traieste odata cu tine. Foloseste-te de el si ai incredere in ceea ce ti-a fost daruit. Nimeni nu primeste astfel de daruri pentru a le tine ingropate si a trai cu tristete.

Dupa un timp cei doi iesira impreuna din casa si li se alaturara celorlalti vulcani care continuau sa erupa. Fata isi aduse aminte cum se simte focul interior si arunca in aer jerbe de foc , din ce in ce mai inalte si stralucitoare. Ceilalti o insotira in ceea ce se dovedi a fi un spectacol grandios de lava fierbinte care strapungea cerul furtunii. Lumina lor era atat de puternica, iar zgomotul atat de mare incat marinarii de pe corabie isi dadura seama de pericolul in care se aflau si evitara esuarea pe uscat in ultimul moment.

Fata-vulcan incepea sa inteleaga ca a se arata asa cum este si pastrandu-si echilibrul, era cu mult mai de folos decat sa se ascunda. Si mai mult decat atat, era o dovada de iubire: iubea daruindu-se si lasandu-se vazuta, cu toate darurile din interiorul ei.

Sa-ti dai voie sa fii cine esti, armonios si unic, te pune intr-o pozitie de sinceritate in viata ta si a celorlalti. Si iti permite sa traiesti una din definitiile iubirii, care spune ca iubirea inseamna autenticitate.

 

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss