Zece definitii ale iubirii – “nu”

Exista o convingere adanc inradacinata in unii dintre noi, cum ca daca iubesti pe cineva trebuie sa-i spui mereu “da”, sa faci ce-ti cere, sa aprobi neconditionat.

Asa cum aveam sa constat, e o convingere foarte paguboasa si in primul rand, falsa. Cel mai usor te invata asta copiii, prin faptul ca ei testeaza constant limitele. Atunci cand spui unui copil “nu”, il iubesti si il ghidezi in acelasi timp. Prima data, a doua oara, a treia oara si inca dupa aceea, simti vinovatie pentru acest “nu”. Este normal. Incetul cu incetul te imunizezi fata de aceasta emotie si incepi sa le spui odraslelor “nu” cu usurinta si cu inima impacata. Nu, nu ai voie sa stai la calculator toata ziua, nu poti sa mananci toate dulciurile din casa odata si nici sa iesi cu parul ud afara la 5 grade. Si, la un alt nivel, nu astepta ca altii sa-ti mentina buna-dispozitie si sa-ti poarte bataliile. Sunt in spatele tau si te sprijin, insa tu, copile, esti cel care isi are de invatat propriile lectii, asa cum eu le am de invatat pe ale mele.

Este extraordinara puterea lui “nu”, atata timp cat nu il spui doar de dragul de a-l spune si atata timp cat nu urmaresti prin asta sa atragi atentia asupra ta. “Nu” are sens atunci cand in ultima instanta inseamna “da” catre ceva superior, un principiu, o valoare pe care ai ales-o sa te ghideze in viata. De exemplu, alegi sa nu mai investesti intr-o relatie care te impiedica sa evoluezi. Spui “nu” relatiei asa cum era pana acum, ceea ce inseamna ca spui “da” evolutiei tale. Alegi sa nu mai compensezi cu energia ta deprimarea, neputinta si negativismul celui de langa tine. Spui “nu” poluarii emotionale, ceea ce inseamna ca spui “da” sanatatii tale.

“Nu” e o lectie importanta pentru cei deschisi catre conexiuni profunde cu semenii lor si cu lumea spirituala. Sa fii deschis e o binecuvantare dar si o capcana, pentru ca esti expus nu doar la ce e frumos, ci si la “bubele, mucegaiurile si noroiul” pe care unii ti le daruiesc, constient sau nu. Autoarea Brene Brown povesteste ca a te inchide nu reprezinta o solutie, pentru ca nu poti sa faci o inchidere selectiva. Adica nu poti sa elimini sau sa amortesti in mod selectiv emotiile negative fara a le elimina sau amorti si pe cele pozitive. Si atunci care e solutia?

O solutie este sa te vulnerabilizezi in mod constient, sa te deschizi cu discernamant pentru a primi si a te lasa vazut. Adica sa faci toate astea in anumite momente si cu anumite grade de intensitate.

Sunt doi pasi principali in acest proces:

Primul pas e sa devii constient de ceea ce “ti se ofera”. Ia-ti atat timp cat ai nevoie sa-ti dai seama. Oamenii care sunt deschisi, empatii, au nevoie de mai mult timp pentru analiza. Capacitatea de a-i simti pe ceilalti te poate atrage in valtoarea unor emotii si trairi care nu sunt ale tale. Partea importanta aici e “nu sunt ale tale”.

Al doilea pas: Daca iti face bine, primesti. Daca nu, spune “nu”. In astfel de situatii, pana vei fi capabil sa faci “frumuseti si versuri noi” din ceea ce primesti, protejeaza-ti inima . Nu e musai sa inveti prin suferinta sau, altfel spus, cateodata lectia pe care o ai de invatat dintr-o situatie care se repeta este pur si simplu sa spui “nu”. Nu oricine poate sa-l contina pe celalalt si sa ramana el/ea insasi. E nevoie de timp si practica pentru asta…si de o anumita disponibilitate a sufletului de a creste.

“Nu” face parte din iubire si este una din portile catre libertate. Cand intorci spatele minciunilor, simti cum viata se trezeste in tine. De multe ori adevarul este incomod, chiar dureros, dar e de nepretuit. E ca si cum te-ai intalni cu Dumnezeu si te-ar intreba cine esti. “Sunt asta, asta si asta. Asta sunt si asta am facut. Departe de perfecta si totusi adevarata. Acum stii cine sunt si de unde sa ma iei. Aici, in acest loc, care reprezinta ceea ce stiu si inteleg despre mine, pot sa ma intalnesc cu Tine.” Incepi sa simti gustul libertatii?

Invata sa spui “nu” tocmai pentru ca-ti pasa de tine si pentru ca iti plac oamenii. Si daca asta ii face furiosi pe unii dintre ei, aminteste-ti vorbele poetei Nayyrah Waheed, despre momentul in care libertatea ta devine mai importanta decat furia lor. Spune “nu” daca asta inseamna sa spui “da” inimii tale.

Cu drag,

Magda

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Extraterestrii si cartitele

De ani de zile mananc in acelasi loc la masa. Aseara mi-am propus ca maine, adica astazi, sa schimb locul, cu intentia de a face in mod deliberat ceva diferit.

Asa ca de dimineata pegatesc micul dejun impreuna cu Maria, fiica mea de 14 ani, care invata cum sa faca o salata de peste…Dupa ce a terminat, se aseaza la masa, unde credeti, in locul unde obisnuiam sa stau eu, fara sa stie nimic de hotararea luata cu o zi inainte. Ma gandesc pret de cateva secunde ce conexiune dincolo de cuvinte este intre mine si copiii acestia care, asa cum spune Khalil Gibran, desi au venit in aceasta lume prin mine, nu sunt ai mei. Si ea obisnuieste sa stea in acelasi loc la masa si tocmai de aceea, gestul ei ma impresioneaza si mai mult. Ma asez in locul ei. Andrei ne atrage atentia ca ne-am schimbat locurile. Nu primeste niciun raspuns.

Imi propun sa fac in fiecare zi cel putin un lucru, ceva, orice din ceea ce fac zilnic, sa-l fac zic in mod diferit. Si sa ies astfel din starea de robotel care lucreaza cu automatisme.

Wayne Dyer povesteste intr-una din cartile lui despre un amic de-ai sai care i-a pus unui profesor cu care facea coaching urmatoarea intrebare: “Ai predat 30 de ani sau ai predat un an si apoi ai repetat de 30 de ori acelasi lucru?”

M-a pus pe ganduri aceasta intrebare. Cate zile, cati ani, am trait si de cate ori am repetat apoi ce am facut prima data? Si cand spun “repetat” ma refer nu numai la gesturile concrete ci si la amorteala interioara din care au iesit acele gesturi. E adevarat ca unele automatisme sunt necesare, cum ar fi de exemplu folosirea celor trei pedale atunci cand conduci o masina. Cum ar fi daca ai sta sa te gandesti de fiecare data care e acceleratia, ambreiajul sau frana? Insa nu despre asta e vorba aici.

Ne-am obisnuit sa facem lucrurile intr-un anumit fel, intr-o anumita ordine. Mergem pe acelasi drum la serviciu, bem din aceeasi cana, stam in aceeasi casa toata viata, dormim pe aceeasi parte a patului. Facem dragoste in aceeasi pozitie. Spunem “te iubesc” ca si cum am cere o paine la magazinul din colt.

O idee considerata “nebuneasca” e eliminata imediat din lista ideilor care ar putea deveni realitate. Ceea ce faci trebuie sa aiba o cauza. O cauza rezonabila, se intelege.

Siguranta e atragatoare si in acelasi timp are capacitatea da a anihila in fasa orice strop de spontaneitate, pentru ca spontaneitatea reprezinta ceva ce n-ai mai facut si nu stii care va fi rezultatul si cum vor reactiona ceilalti. Rezultatul nu e predictibil si de aceea produce panica. S-ar putea sa te simti respins, intr-un teritoriu necunoscut.

Azi am mers mult cu masina. Am ascultat muzica buna si m-am trezit chiuind la volan, fara niciun motiv rezonabil…Ce eliberare! Am oprit robotelul de cateva ori si m-am simtit suspect de bine, dupa cateva zile in care m-am straduit sa fac totul asa cum trebuie facut.

Iar la intrebarea de ce as face ceva nou sau de ce as face ceva intr-un alt mod decat pana acum, raspunsul este: pentru ca extraterestrii au urechi mov si cartitele cu pojar ne privesc curioase!

Cu drag,

Magda

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Intentia zilei de azi

De unde sa culeg frumusetea zilei, daca nu din ea insasi ?
Si totusi, azi nu am vazut si nu am auzit nimic care sa-mi incante sufletul…
Dimineata era frig si ceata, copacii erau goi si soarele se ascundea. Nu erau pasari si nici albine…
Inchid un capitol in viata mea si incep sa scriu la urmatorul. De data asta imi intreb inima ce vrea…
Iar ea imi raspunde, uimita si bucuroasa ca este intrebata. Din cand in cand tace.
Atunci astept un pic si apoi o intreb ce se petrece.
Si raspunsul este, de fiecare data :
« Nimic grav. Il intrebam pe Dumnezeu ce parere are. »
Si ce ti-a raspuns ? am intrebat, cu infrigurare.
Mi-a spus : « Fa ce te implineste !»
Azi, de exemplu, vreau sa ma bucur de frumos, in timp ce scriu mai departe.
Sa-l gasesc in jurul meu e un act cum e respiratul. Daca nu l-as gasi, m-as sufoca incet, intr-o energie densa si grea, care nu are loc in fiinta mea.
« Si asta ma implineste ? » ma-ntreb, cu ochii pe geam.
« Pana la lacrimi » a venit inapoi cuvantul,
Mai adanc ca pamantul.
Si, in timp ce scriu, vad discret cum fiecare lucru de pe masa e la locul lui.
E din ce in ce mai multa lumina afara.
Nu sunt pasari si nici albine, dar e un cantec in mine.
Copacii sunt goi si stiu ca peste un timp
Va veni un alt anotimp,
Si mai stiu ca acum copacii dorm si pamantul doarme.
Asa ca paseste incet, copile!
Si pregateste-te sa te joci prin zapada ce vine !

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Bateria masinii – lectii din viata

Saptamana trecuta am avut niste intamplari neprevazute cu masina. Totul a pornit de la drumul pe care l-am facut pana in Drumul Taberei, cu portbagajul si bancheta masinii, pline de carti. Le duceam la apartamentul unde locuieste sora mea. Cat a durat descarcarea si transportul cartilor pana la apartament, am facut o greseala despre care soferii experimentati stiu : am lasat faza aprinsa, cu motorul oprit. Cand sa plec spre casa, masina intrase in greva: cheia in contact si nimic…Am abordat un taximetrist care oprise in spatele meu si mi-a confirmat ca e bateria. Un tatic care iesise in fata blocului cu copilul m-a intrebat daca am cabluri pentru curent. Nu aveam.

Pe partea cealalta a bulevardului Timisoara, se vede o benzinarie. Ma duc acolo. Intru si incerc sa-l gasesc cu privirea pe vanzator. Il vad, e plictisit sau obosit, nu-mi dau seama prea bine. Ii spun ca vreau sa cumpar cabluri pentru incarcat bateria. Apoi ma uit la el si, ca o floricica, spun:

-Stiti, am nevoie de ajutor cu masina. Am lasat faza aprinsa si s-a descarcat bateria!

Barbatul se uita la mine cateva secunde, care mie mi se par minute bune si apoi imi spune:

-Eu nu va pot ajuta pentru ca nu am masina, dar asteptati putin sa vorbesc cu colegul meu. El are masina.

Dupa vreo doua minute apare si colegul, la fel de plictisit. Ii spun despre ce e vorba si ii arat cablurile pe care tocmai le cumparasem. Imi facusem partea mea de treaba, acum voiam sa gasesc pe cineva care sa ma ajute cu ce nu mai puteam eu sa fac. Ma asculta cam fara chef si apoi se hotaraste sa ma ajute. Sperantele mele sunt in urcare!

Am ajuns cu masina lui langa Skodita mea rosioara si, in zece minute, din care transferul de curent a durat maxim trei, treaba era rezolvata. Skodita torcea multumita, farurile se aprindeau iar eu eram in al noualea cer.

Am fost incantata de acest mic success, pentru ca mi-a dat curaj ca ma pot descurca in situatii neplacute si nefamiliare si, mai mult decat atat, mi-a confirmat ca, pe langa ajutorul pe care mi-l dau eu insami, acesta vine si de la oameni total necunoscuti. Conditia este sa ceri.

Vrand-nevrand ma familiarizez cu propria masina. Nu intentionez insa sa plonjez prea adanc in fascinanta lume a partilor componente ale unei masini, pentru simplul motiv ca exista oameni specializati care sa faca lucrul asta si care pot sa ajute, atunci cand sunt solicitati.

Insa povestea nu se termina aici. Am masina de patru ani si in acest timp nu i-am schimbat bateria. Asa ca am ascultat sfaturile venite din mai multe directii, care mi-au spus sa o schimb.

Perspectiva nu era deloc incantatoare. Chiar n-aveam niciun chef sa merg pana in cine stie ce magazine cu piese auto, sa cumpar bateria si apoi sa ma duc la un service ca sa fie inlocuita.

Complicat, nu? Nu chiar. A doua zi, sora mea m-a pus in legatura cu colega ei de apartament care m-a pus in legatura cu o firma ce livreaza si monteaza piese auto la domiciliu. Am vorbit cu ei si, ziua urmatoare, aveam baterie noua la masina, montata acasa, cu garantie si testata la fata locului.

De ce povestesc despre astfel de lucruri?!

Pentru ca din astfel de lucruri am invatat cel mai mult. Nu am avut experiente extraordinare, calatorii in locuri exotice sau cine stie ce aventuri. Asa ca m-am straduit sa extrag cat mai mult din tot ce am trait. Multe din intamplarile prin care am trecut si-au sters conturul si e nevoie sa fac un efort constient ca sa mi le improspatez si, la fel de important, sa ma gandesc care a fost lectia pe care am invatat-o din ceea ce s-a intamplat.

In cartea lui “In cautarea fericirii”, Daniel Gilbert spune ca, desi majoritatea oamenilor cred ca sunt diferiti de ceilalti, realitatea este ca de fapt nu suntem atat de diferiti unii de altii. Ce ne face sa credem ca suntem atat de diferiti? Sunt trei motive: 1. Propria persoana este singura pe care o putem cunoaste din interior. 2. Ne place sa credem ca suntem speciali. 3. Avem tendinta sa supraestimam unicitatea celorlalti, pentru ca asta are relevanta in multe din activitatile noastre, si nu faptul, de exmplu, ca tuturor ne place aerul. Aceasta supraestimare a unicitatii noastre ne face reticenti la a invata din experienta altora. Ceea ce, sa recunoastem, e o pierdere, pentru ca alegem sa trecem noi insine prin anumite experiente, in idea ca… nu-i asa… noi suntem altfel decat ceilalti si cu siguranta vom reactiona si vom simti diferit. Alternativa ar fi sa actionam tinand cont de informatiile pretioase pe care altii ni le ofera, dupa ce au trecut prin experiente asemanatoare.

Ei bine, teoria aceasta imi da curaj sa povestesc mai multe si sa ascult mai atent, ceea ce iti doresc si tie.

Pentru cei care s-au luptat si se lupta pe branci cu viata, si pentru care lucrurile sunt grele oricum, am un mesaj. Atata timp cat mintea e blocata in aceste ganduri despre viata, ceea ce se intampla iti va dovedi ca chiar asa e. Mintea ta va fi preocupata sa puna etichete si sa judece toate greutatile vietii iar solutiile trec pe langa tine sau tu treci pe langa ele, la propriu. Asa cum 80% din probleme sunt oameni, tot asa, 80% din solutii vin prin oameni.

Byron Katie spune foarte frumos ca razboiul cu ceea ce este incepe in mintea noastra si tot aici putem sa-i punem capat. Nu am vrut sa iau aceste invataturi de-a gata ci mi-am propus sa le testez. Nu a fost usor sa-mi dau seama ca aveam eu insami aceasta credinta, ca viata e grea. Dedesubtul ei erau ganduri, care aduceau justificari de ce viata e plina de obstacole. Mi-a luat timp sa devin constienta de credinta asta, sa traiesc pur si simplu fara sa fiu in stare sa fac ceva in legatura cu ea si apoi sa o schimb. Schimbarea nu se produce peste noapte. Din cand in cand, alunec in vechiul tipar. Insa atentia m-a ajutat sa observ din ce in ce mai multe situatii asemanatoare celei pe care am povestit-o, cand lucrurile ar fi putut fi rezolvate cu efort si timp consumat, dar s-au rezolvat usor si repede. Am ales gandurile care au invitat la realitate o astfel de rezolvare si am actionat.

Ce am observat e ca ajuta sa scrii. Sa-ti pui gandurile pe hartie. Scrie pe o foaie de hartie care sunt credintele tale care te limiteaza si de care esti constient. Incepe cu ele. Pe o alta foaie de hartie scrie exact opusul lor si fii atent la cum te simti atunci cand le citesti. Devii mai puternic si te simti mai bine citindu-le? Ai mai multa energie? Daca da, alege-le pe acestea. E vorba de atentie, disciplina si hotarare. E foarte posibil sa nu-ti iasa din prima. Daca ar iesi din prima cum ai mai putea sa-ti flexezi muschii vointei si ce farmec ar mai avea drumul?

Se spune ca odata, un ucenic il intreaba pe calugarul caruia ii slujea, cum sa faca sa nu mai aiba atat de multe ganduri care nu-i dau pace. Calugarul s-a apropiat de ucenic si l-a indemnat sa priveasca cerul.

-Vezi pasarile acelea? l-a intrebat calugarul.

-Da, a raspuns ucenicul.

-Poti sa le faci sa nu mai zboare pe deasupra capului tau?

-Nu, a mai zis ucenicul.

-Dar poti sa le impiedici sa se aseze pe capul tau?

-Asta pot.

Sa fim atenti la ce ganduri primim in minte e o chestiune de igiena personala, indraznesc sa spun. Asa cum iti speli dintii si-ti odihnesti trupul, fii atent la ce ganduri iti circula prin minte si mai ales fii atent caror ganduri le dai atentie. Atentia si actiunea ta le aduc la viata si le transforma in realitate.

Ca sa descoperi credintele ce sunt ascunse in inconstient e nevoie de mult mai multa atentie. Atentie la cum reactionezi, ce gandesti si cum te simti, in situatii inconfortabile. Nu e nevoie sa faci aceasta munca de unul singur. Poti apela la psiholog, coach, poti cere sfatul unor oameni in care ai incredere si care sunt dispusi sa-ti impartaseasca din ceea ce au invatat. Citeste si mergi la cursuri. Vorbeste despre ceea ce te framanta, dar nu oricui. Scrie. Roaga-te. Mediteaza.

Intamplarea cu bateria nu e singura de acest fel, dar e cea mai recenta. Pe de alta parte, inca ma lupt acolo unde e nevoie sa accept si accept acolo unde as putea sa schimb. Ceea ce e important e ca am experimentat un mod diferit de a face lucrurile si de a rezolva problemele, nu o data, ci de mai multe ori.

Pentru cei care stiu foarte clar ca ceea ce e aici, pe pamant, e pentru toti si pentru fiecare dintre noi, felicitari! Si povestiti, dragilor! Avem nevoie sa stim, ca sa putem creste, pentru ca dincolo de mitul unicitatii, nu suntem atat de diferiti… Promitem ca va ascultam, din ce in ce mai atent si ca actionam, din ce in ce mai ferm.

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Draga femeie

Esti puternica, desteapta, frumoasa si curajoasa. Traiesti intr-o lume in care ai invatat sa te comporti asemenea unui barbat si in care te straduiesti sa nu te pierzi pe tine, ca si femeie. Catodata iti iese, cateodata nu.

bucuria_de_a_fi_femeie[1]

Ai dovedit ca poti. Poti sa-ti asiguri existenta, sa ai grija de familie, poti sa calatoresti in spatiu, sa-ti folosesti mintea si sa-ti exprimi talentul in lume. Ai reusit sa depasesti limitele intre care ti s-a spus ca trebuie sa traiesti.

Ma uit la tine si vreau sa te imbratisez si sa-ti spun cat de recunoscatoare iti sunt si cat de mult te iubesc. Mama, sora, bunica si strabunica, verisoara, colega, matusa, vecina, sefa, cumnata, soacra (fosta, sa ne-ntelegem…), prietena, amica, necunoscuta pe langa care trec.

Draga femeie, opreste-te o clipa si intreaba-te: ce inseamna pentru tine sa fii femeie? Nu pentru vecina, nu pentru sotul sau partenerul tau, nu pentru barbatii care scriu carti despre femei. Pentru tine insati! Ia-ti zece minute si simte. Care este raspunsul care vine din tine? Da-ti voie sa-l auzi.

Intre timp, iti spun cum te vad eu:

Esti, asa cum frumos spunea cineva, singura sansa pe care barbatii o au de a nu cadea in capcana propriei viziuni despre cum ar trebui sa arate lumea aceasta.

Esti asemenea unei fantani arteziene care isi regleaza curgerea inainte de a tasni catre cer. Din ce poti face, faci ce te implineste, astfel incat sa te simti libera si fericita. Iti gasesti ritmul, inaltimea si muzica.

Inveti sa te asculti si sa te vezi. Iti dai voie sa primesti iubire: de la Dumnezeu, de la tine insati si, cel mai greu de facut, de la un barbat. Inveti sa-i lasi pe barbati sa se apropie. Unul dintre ei e barbatul potrivit pentru tine. Iubirea ta ii incalzeste inima si astfel invata sa iubeasca. Meriti sa primesti din iubirea pe care o raspandesti in lume.

Iti acorzi permisiunea de a-ti simti nevoile. Iti acorzi permisiunea de a-ti simti nevoia de a fi iubita de un barbat. Acela pe care sufletul tau ti-l arata.

Iti dai voie, ca, din cand in cand, sa fii trista si sa-ti simti slabiciunea. Sa-ti fie frica si sa ai regrete. Sa fii furioasa.

Iti dai voie sa nu ai nevoie de un barbat. Iti dai voie sa ai nevoie de el. Sa-ti iei angajamente sau nu. Si toate astea, printre atatia de “trebuie” si “nu trebuie”.

Inveti sa apreciezi si inveti sa ceri respect. Inveti sa pleci si sa spui “nu” cu iubire.

Inveti sa lupti pentru ceea ce iubesti.

Inveti sa ramai.

Inveti sa fii.

Esti.

Cu drag,

Magda

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Mai aproape de inima

inima

Alegerile pe care le facem ne dau directia in viata. A alege presupune sa raspunzi sincer unor intrebari, cum ar fi:

Ce-ti place si ce nu-ti place? Ce vrei? De ce ai nevoie acum, in acest moment? Ce iubesti? Pe cine iubesti? Cine esti cu adevarat?

Sunt oameni care traiesc punandu-si aceste intrebari de fiecare data si care-si conduc viata dupa ele. Unii sunt tineri care nu au mai mult de 25 de ani. Multi dintre ei sunt copii, care stiu ce le place si ce nu. Altii au parul alb. Oameni de toate varstele, minunati si vii. I-am intalnit, am vorbit, si de fiecare data am plecat mai vie de langa ei.

Si sunt oameni care nu-si pun aproape niciodata astfel de intrebari. Ei sunt cei care fac de toate, asemenea unor roboti sau cei care fac cu greu ceea ce fac, mereu obositi de viata. Dupa care se intreaba din ce cauza sunt atat de tristi sau furiosi.

Sunt oameni care aleg cu inima, cum spunea cineva deunazi si care mi-a ramas in suflet. Mai sunt oameni care uita ca au asa ceva. Si intre ei, toti ceilalti, care traiesc mai aproape sau mai departe de inima lor.

Sa te apropii de lumina propriei tale inimi, mai ales dupa ce ai stat departe de ea cam toata viata, poate fi cutremurator si extrem de inconfortabil. E ca un foc care te arde. Sau ca o cadere in tine insuti, cand iti vezi si iti intelegi in sfarsit agonia si minciuna de care te-ai inconjurat.

Si totusi exista ceva si mai dureros: sa fii constient de toate astea si sa nu ai puterea si curajul sa schimbi directia. De exemplu, sa ramai acolo unde esti, intr-o relatie disfunctionala sau intr-un job, intr-o industrie ale care valori nu au nimic in comun cu valorile tale. Cateva manifestari exterioare: zambesti atunci cand pe dinauntru plangi, prefacandu-te ca totul e bine, doar ca sa dai bine. Vorbesti, vorbesti intr-una, doar pentru ca tacerea iti aduce aminte de golul in care plutesti, fara repere, fara directie. Sau taci, pentru ca ai uitat cum e sa sa vorbesti din bucurie si cu pasiune.

E o incordare maxima, o tensiune extrema, dincolo de care coarda se rupe. Incerci sa nu gandesti si sa nu simti. Iti amortesti deliberat simtirea, apoi tragi oblonul inimii. Te ascunzi.

Una dintre caile de a iesi din aceasta fundatura este sa intelegi ca toate si toti ne sunt lectii si invatatori. Cu cat iti inveti lectia mai repede si mai bine cu atat te apropii mai rapid de adevar. Lectia isi are farmecul ei, daca te gandesti la detalii si daca schimbi perspectiva. De exemplu, daca nu esti atent s-ar putea sa ratezi masina care tocmai pleaca si astfel ai gasit in mod neasteptat un loc de parcare. Daca esti scufundat in propria suferinta s-ar putea sa ratezi sa traiesti bucuria de a primi banii care vin catre tine. Sau s-ar putea sa nu auzi ce iti spun oamenii care aleg cu inima si care iti arata cum se face acest lucru. Cand esti prea inchis in propriile emotii e foarte posibil sa ratezi intelegerea inegalabila ca esti calauzit la fiecare pas. Cu totii suntem! Doar ca e prea mult zgomot in noi ca sa auzim. Si viata devine atat de usoara cand ai incredere si doar urmezi directia. O spun cu toata smerenia de care sunt capabila. In mijlocul celei mai mari furtuni, este un spatiu de liniste si siguranta, in care esti ocrotit si binecuvantat.

Sa fii deschis te ajuta sa inveti lectiile. Si pe masura ce le inveti si inima incepe sa se deschida, constati ca e nevoie ca mintea sa urmeze inima. Inima e poarta prin care primesti mesajul. Mintea te ajuta sa-l transformi in realitate, in ceva palpabil. La inceput inima simte dar mintea nu pricepe si nu ai curajul sa mergi mai departe. Este inca un pas, inca o lectie.

Aceasta miscare de revenire la cine esti, la cine si la ce iubesti e simetrica celei prin care te-ai indepartat de toate acestea. Pentru unii e rapida. Pentru altii e lenta. Ritmul e al fiecaruia dar si al celor care ii ajuta sa treaca prin proces. Calauzirea vine de multe ori prin oamenii din viata noastra. Ceea ce ti se pare agresiv si incorect este de fapt un mesaj ca e timpul sa grabesti pasul si ca acesta este momentul sa mergi mai departe. Uneori mesajul e bland, alteori e dur. Asa cum trebuie sa fie ca sa-l pricepi, in sfarsit. Este inca o lectie.

“Too much love will kill you” spune un cantec. Prea multa, dintr-odata. Ce e prea mult destabilizeaza. Insa nu o stabilitate incremenita e ceea ce cautam, ci mai degraba o pendulare discreta si autentica prin emotiile umane. Suficient de mica cat sa nu ne copleseasca si suficient de puternica, cat sa simtim ca suntem vii. Si pe masura ce fiecare se apropie de propria inima, va oscila de la o traire la alta, de fiecare data la un nou nivel, mai aproape si mai sus, pana acolo unde intelegerea nu-si mai are rostul si ce ramane este doar contemplarea.

Cu drag si dor,

Magda

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Zece definitii ale iubirii – libertatea

imagesWT4249W0

Din multitudinea de citate care populeaza facebook-ul si care se raspandesc precum focul intr-o capita de paie, saptamana aceasta mi-a atras atentia unul care mi se pare chiar deosebit si care ii este atribuit lui Andrei Plesu: „Pentru formarea unui om sunt esenţiale întâlnirile. Dacă nu eşti atent, ratezi aceste întâlniri. Deci trebuie să fii atent tot timpul, trebuie să priveşti tot timpul in jurul tau, constient ca de peste tot ti se fac oferte de destin. Si ca, daca le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. Nu revine a doua oara o sansa care ti se ofera. Daca ratezi cele trei-patru intalniri esentiale ale vietii tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neaparat un om, poate sa fie un prilej, daca ratezi acel prilej, te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală.”

Cred ca multi dintre noi am fost macar o data in viata pusi in situatia de a face ceva atat de nou si neobisnuit, ceva care sa ne scoata din zona de confort, incat reactia pe care am avut-o a fost de respingere. Nu ma intereseaza, nu pot, am crezut ca pot dar nu mai vreau, nu, nu si nu. NU. Cresterea personala este un drum in care apar astfel de momente. Am constatat-o pe propria piele. Adica, dupa o perioada, mai lunga sau mai scurta in care zburzi ca un ied, bucuros ca uite ce de gunoaie arunci din tine si uite ce nestemate descoperi, vine momentul… in care te lovesti cu capul de treapta urmatoare. Daca pana acum ai facut niste pasi la campie, acum cam ai de urcat un versant. Prins in valtoarea emotiior si a ranilor nevindecate, te trezesti ca ai de ales: urci la nivelul urmator sau te invarti la baza versantului, frustrat si nehotarat?

Motivele pentru care ramanem acolo sunt de obicei emotiile de frica, rusine, vina, in amestec cu lenea, neatentia si/sau neputinta, combinate cu texte care ruleaza in cap si care te impiedica sa actionezi. Te impiedica sa vezi, sa auzi si sa intelegi.

Cateodata, motivele sunt mai subtile si mai greu de prins. „Si daca vreau sa fac asta pentru a-mi dovedi ca sunt liber pana la capat?” Pot sa aleg sa nu evoluez, cu riscul asumat de a ramane pe o orbita marginala, cum spune citatul. Schimband metafora, este ca si cum ai sta pe marginea unei prapastii, privind la haul din fata ta. Un pas in fata si…ai picat. Insa stai acolo, contempland aceasta posibilitate, constient ca ai nevoie sa stii ca ai libertatea de a face pasul respectiv.

De ce ar vrea libertatea sa te indeparteze de oamenii importanti pe care viata ti-i scoate in cale? Este posibil sa nu-ti dai seama care sunt intalnirile esentiale ale vietii tale? Poti sa ratezi asa ceva in numele libertatii?

Raspunsul meu este „da”. Poti sa treci cu succes pe langa ele, in numele unei libertati care este de fapt a mintii, si numai a ei. Din punctul meu de vedere, libertatea este un concept nascut in minte si intretinut de ea. In numele ei, facem lucruri nobile dar putem face si multe prostii.

Mintea fuge de ceea ce nu intelege si aduce in fata tot felul de motive pentru a justifica ceea ce face. Cel mai adesea face apel la integritatea si siguranta noastra. Sunt situatii in care aceasta atitudine se justifica. Sunt situatii in care exact aceasta atitudine ne face rau.

Aceasta libertate a mintii ne impiedica pe de alta parte sa vedem ceea ce s-ar putea numi „libertatea inimii”. Inima nu vrea sa fie libera de ceea ce iubeste, de oamenii si de prilejurile „mari” ce-i apar in cale. Pastrandu-si autonomia, ramane acolo, prezenta pentru ceea ce (a se intelege si pentru cine) iubeste. Aceasta libertate este in interior si depinde mai putin de exterior. Libertatea inimii este o stare de a fi in comuniune, fara a te pierde in celalalt si fara a-ti pierde conturul. Intr-o astfel de stare, notiunea de libertate in sens clasic nu-si mai are locul. Cum ar putea o celula sanatoasa a unui organism sa nu colaboreze cu, si sa nu sustina alte celule ale aceluiasi organism, pentru motivul ca nu vrea sa renunte la libertatea ei?

Nu vreau sa fiu liber fata de tine. Vreau sa fiu liber impreuna cu tine. Si atunci nu pot sa ratez intalnirile esentiale ale vietii mele si nu am cum sa ma indepartez de oamenii care ma ajuta sa-mi schimb existenta. Datele problemei s-au schimbat si dintr-odata ma gasesc intr-o perceptie in care nu mai am ca si reper ideea de separare si de pierdere a individualitatii. A face pasul in prapastie nu mai exista ca si posibilitate. Libertatea, asa cum este inteleasa de minte, a disparut. Ce ramane in loc este o altfel de libertate. Este cea care face ca tot ceea ce ma inconjoara sa vina si sa ma completeze intr-un intreg care e la fel de frumos ca si fiecare parte componenta. Si atunci nu mai fug de nimic.

De aceea Il iubesc pe Dumnezeu asa cum Il intelege crestinismul. Pentru ca e o Treime. Nu e o unicitate stinghera, nu e inchis in doime. Atat cat imi permite intelegerea, principiul treimii este cel care iese din el ca sa creeze si care comunica in interior si in exterior. In plus, sau in primul rand,este un Dumnezeu al iubirii, care nu renunta la creatia Sa. Nu se retrage intr-o libertate superioara, lasandu-o sa aspire nesigur catre El. Ceea ce e nevoie sa stie ii va fi revelat. Mai mult, Dumnezeu Insusi se arata si ramane aici, cu noi. Si asta pentru ca, indraznesc sa spun, nu poate altfel. Fiind iubire, este prezent.

Imi doresc sa raman cat mai mult cu aceasta minunata stare…in care am gustat,  dintr-o libertate mai inalta, mai delicata si mai greu de atins. Voi putea sa o aduc inapoi? Banuiesc ca depinde numai de mine. Ceea ce iti doresc si tie!

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Din inima Baraganului

Mergem de aproape 45 de minute. Viteza cu care rulam scade. Evit gropi imense in ultimul moment, iar in altele intru pur si simplu. Masina se zdruncina, protestand parca fata de pustietatea prin care merge.

IMG_0775

Sunt in Baragan, in ziua de 26 septembrie, a anului de gratie 2015. In sfarsit, zaresc cateva case, crescute parca direct din pamantul aspru si cenusiu. Da, sunt aproape. In zece minute ajungem la Ciresu. Ii fac o vizita bunicii mele, pe care nu am mai vazut-o de mult.

IMG_0747

Deschid poarta si un caine pitic ma intampina autoritar. Vine si tata. Pasesc in curte si o vad pe bunica. Sau, cum se spune pe la noi, mamaia. Are 94 de ani, vede, inca aude, gandeste si se misca singura, chiar daca mai greu. O imbratisez si ma uit la ea. Are ochii vii si sclipitori.

Simt nevoia sa scriu despre ea si despre locurile in care mi-am petrecut o buna parte a copilariei, incepand de la 3 luni. Bunica din partea tatalui este singura bunica ce mai e in viata. Dupa cteva cercetari am aflat ca inaintasii mei, din partea ambilor parinti, au fost un amestec interesant de tarani, negustori instariti, invatatori si, din partea mamei, ctitori de biserica. Bunica a fost si este o femeie de la tara. O femeie de o simplitate robusta si sanatoasa, fara probleme existentiale si fara prea multe sensibilitati.

IMG_0757

A avut si are inca simtul umorului. Este ironica si autoironica, ba cateodata e chiar sarcastica. Are o asprime si o claritate a vorbelor care iti merge la inima. Vorbeste din suflet, fara menajamente inutile. Direct la subiect.

Mi-aduc aminte de o scena care se repeta cand eram copii. Gaseam din cand in cand, prin casa sau afara, niste panajeni imensi, de care, copii fiind, ne speriam teribil. Asa ca strigam cat puteam de tare:

-Maaamaaamieeeeeeee!! Am gasit un paianjen!

Bunica venea, se uita, ne dadea la o parte si, cu buricul degetului mare, strivea paianjenul care noua ni se parea monstruos. N-am mai vazut pe nimeni sa striveasca paianjeni cu mainile goale…

In vacantele de vara pe care le petreceam aici, abia daca eram bagati in seama. Alaturi de bunicul, trebaluia toata ziua prin curte, in timp ce noi ne faceam de cap. Cu toate acestea, m-am simtit ocrotita, sprijinita, iubita si recunoscuta. Erau acolo toate acestea, in momentele cand luam masa, sau cand ne jucam si ei isi vedeau de treburile lor, sau pur si simplu in cate un cuvant pe care ni-l adresau in treacat. Nu eram centrul atentiei lor, dar eram prezenti in viata lor. Simteam ca apartin si ca aveam un loc al meu.

Serile de iarna erau de vis. La lumina lampii cu gaz, bunica cosea niste carpete enorme, iar bunicul citea sau asculta Vocea Americii. Noi, nepoatele, ne faceam de lucru pe langa ei. Ne integrau in relatia lor intr-un mod atat de firesc. Fara prea multe cuvinte, fara o atentie deosebita. In casa era cald si pisica aproape se topea sub plita incinsa.

Viata nu le-a fost lapte si miere. Fiind instariti, cand regimul comunist a preluat puterea, au fost considerati chiaburi si bunicul a fost inchis o perioada. Apoi le-au fost confiscate pamanturile si bunica a refuzat sa munceasca la C. A. P.

Bunica era harnica si puternica. Si deloc religioasa. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut-o vreodata facandu-si semnul crucii, tinand post sau ducandu-se la biserica. Nu se plangea, nu barfea, nu jelea. Povestea tot felul de grozavii din timpul razboiului si realizez acum cu cata detasare le povestea. Ba chiar cu umor. N-am vazut-o sa ofteze si nu am auzit de la ea vreodata expresii de genul “ce sa-i faci, asta e” sau “capul plecat sabia nu-l taie”, pe care le auzem in alte parti. Viata era mereu in atunci, in momentul acela. Fara tristete, fara regrete, certuri, reprosuri.

IMG_0778

Muncea, dar cu masura. Ii placea sa se duca in vizita la rude si vecini unde ne lua cu drag si pe noi. Ne povestea ca in tinerete, cand mergea la petreceri, ea se distra alaturi de barbati iar bunicul alaturi de femei. Si sa nu uit: facea niste branzoiace si niste placinte cum numai ea stia sa le faca si de care imi aduc aminte cu multa placere si… pofta.

Ma uit la ea cu admiratie si iubire. Nu spun nimic. Ne privim si ne bucuram fara cuvinte. Nu am idee de unde si-a luat femeia aceasta puterea. Sau curajul. Sau optimismul. E ca si cum a intors spatele suferintei si a ales mereu prezentul. Moment dupa moment. Iar atunci cand se uita in trecut, aduce de acolo intamplari pline de viata si de umor. Nu am simtit in ceea ce povestea ca regreta sau ca se temea de ceva din trecut. O taranca aspra, ca si pamantul aspru al Baraganului, peste care se rostogolesc ciulini, purtati de vant si uscati de soarele dogoritor. Cei care s-au prapadit dintre fratii si surorile ei, au facut-o la varste de peste 90 de ani. Cei care s-au dus mai devreme au avut niste accidente stupide. Nu am vazut-o pe bunica macar o data sa fie bolnava de ceva, sa ia vreo pastila sau sa viziteze vreun doctor, cu exceptia dentistului.

IMG_0768

Este ca ploaia, ca vantul sau ca pomii. Pur si simplu este. Traieste toate zilele pe care i le-a dat bunul Dumnezeu, una dupa alta. Ma gandesc la zilele pe care mi le-a dat mie bunul Dumnezeu. Cateodata m-ar ajuta sa trec prin ele, fiind pur si simplu si facand, pur si simplu. A, si sa nu uit umorul si autoironia. Un pic de detasare si reteta e gata….

Mai stam un pic si plecam. Bunica ramane singura doua zile. Fac cateva fotografii. O am in sangele si in genele mele. Ii recunosc asprimea si stilul direct, pe care le recunosc in mine. Inainte de a pleca imi spune ca, de fiecare data cand ma vede, sunt din ce in ce mai tanara. Zambesc. Nu stiu ca se zic.

Las in urma campia nesfarsita, nu fara a lua cateva amintiri cu mine, pe care ti le ofer cu drag. Ce a fost a fost. Iar ce va fi e ceea ce trebuie sa fie.

Cu drag, din inima Baraganului!

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Despre nebunie si alte maruntisuri

Te-ai gandit vreodata ce inseamna nebunie pentru tine?

Mai jos gasesti ceea ce-mi vine mie in minte atunci cand ma gandesc la asta:

Nebunie este atunci cand ai tot ce iti trebuie, dupa standardele lumii, si, cu toate acestea iti vine sa-ti iei lucrurile si sa te arunci in necunoscut. Cand dupa ani si ani, descoperi ca-ti pasa cu cine iti imparti viata si patul.

Nebunie este sa constati cati oameni din jurul tau iti sunt de fapt prieteni si ca, de cele mai multe ori, ce vine de la ei pleaca de fapt de la tine.

Cand dupa ani de lupta si de oboseala acumulata la nivel de celule, privesti viata in ochi si ii spui: “Draga mea, nu imi doresc decat sa ma odihnesc, aici sau in alta parte.” Iar viata iti raspunde ca nu tu hotarasti care este vremea odihnei, care este vremea invatarii si care e vremea celebrarii. Iar tu esti de acord cu ea, pentru ca, nu-i asa, a venit vremea sa gusti un pic din nebunia vietii. Si pentru ca o nebunie si mai mare ar fi sa o ignori.

Nebunie este sa crezi ca ceea ce mananci sau ce inhalezi nu iti afecteaza corpul.

Sa ignori ceea ce iti spune copilul e nebunie. “Mami, sub zambetul tau se ascunde furia. Mami, chiar vrei sa faci ceea ce faci? Mami, arata ca-ti pasa!” Ma intreb cine pe cine invata. “Mami, uite, infloreste soarele!”

Nebunie este sa fii o salbaticiune si sa fi acceptat sa fii domesticita doar pentru a apartine.

Atunci cand ti-ai pierdut credinta, ai nevoie de un dram de nebunie pentru a continua sa mergi mai departe pe drumul tau. Se spune ca, mergand, iti vei regasi credinta. Si atunci nebunia si-a avut rostul ei.

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss