Misiune imposibila

superwoman_by_kryptoniano-d5mbv8j

In conformitate cu titlul articolului, subiectul abordat priveste o misiune care nu este grea, nu este dificila, nu este nici macar aproape imposibila, ci este pur si simplu imposibila. Misiunea aceasta este ceea ce incearca anumite femei sa faca in aceste timpuri: sa imbine viata de familie traditionala cu viata profesionala si sa aiba succes in ambele.

Sunt una dintre femeile care a crezut in acest principiu si s-a straduit sa-l puna in practica. Am reusit o buna bucata de timp sa pastrez echilibrul, cel putin in aparenta. Familie, doi copii, ingrijiti, educati si iubiti, cu timp si atentie acordate la discretie, casa curata si aranjata, curatenie, mancare gatita etc. Un job intr-o companie multinationala, cu responsabilitati si termene limita, facut cu dedicatie si profesionalism.

Deci, se poate, nu?

Raspunsul meu este: da, se poate, dar pe durata determinata si numai daca te pui pe tine, ca femeie, total in umbra. De fapt, nu numai ca femeie, ci si ca om, cu nevoi si dorinte proprii si personale, cu visuri si pasiuni care asteapta rabdatoare sa le acorzi timp, atentie si energie.

Asa cum au fost invatate sa gandeasca multe femei, copiii sunt intotdeauna pe primul plan, chiar daca au o luna, un an, zece sau douazeci de ani. Pentru unele, copiii sunt prioritatea si cand acestia au cincizeci de ani. Si daca ai cumva curajul sa te relaxezi si sa-i mai lasi sa se descurce si singuri cand e cazul, nu-ti face probleme! Se va gasi un suflet milos, de regula vreo bunica super grijulie, care sa te sune sa verifice daca nepotii sunt sanatosi, au mancat, au baut, au respirat, s-au dus la toaleta, de cate ori s-au dus si eventual cum arata si ce culoare are produsul final.

In ceea ce ma priveste, daca odraslele pot merge, vorbi, manca, sfatul meu este sa incepi sa te relaxezi, femeie! Ai nevoie de putina odihna inainte ca ai tai copii sa ajunga la adolescenta, cand isi vor ascuti cu pasiune dintii pe oasele tale. Problemele pe care le au adolescentii sunt intotdeauna grave si foarte grave, mai mult tipa decat vorbesc, sunt de neinteles si, orice ai face, nu vei demonstra niciodata ca iti pasa suficient de ei. Daca se duc la scoala cu autobuzul sau maxi taxi este ca si cum s-ar fi declansat al treilea razboi mondial, iar daca ii arati afectiune fratelui mai mic asta e o dovada cat se poate de clara ca il iubesti mai mult pe celalalt decat pe cel/cea mare. As putea sa continui, dar ma opresc aici, din respect pentru timpul tau. Stiu cat valoreaza, mai ales daca ai copii!

Sentimentul meu este ca ne “cocolosim” copiii mult prea mult, si facand asa, ii transformam de fapt in niste neputinciosi. Copiii nostri nu fac lucruri de unii singuri, nu au ocazia sa greseasca si sa invete din greseli. Ii tinem langa noi, lipiti de fusta noastra, le facem toate poftele, le facem temele, ne jucam cu ei la varsta la care se pot foarte bine juca singuri sau intre ei. Ce mi se pare si mai grav, este ca sunt parinti care nu-si lasa copiii sa experimenteze diverse emotii, normale pentru o fiinta umana. Cel mai tare se sperie acesti parinti atunci cand isi vad copilul trist. Cum a aparut o umbra de tristete pe fetisoara lui, imediat se declanseaza mobilizarea generala si mami si tati se reped cu tot felul de giumbuslucuri, cantecele si glumite, doar-doar se va inveseli copilul. Ce uita acesti parinti este ca tristetea, la fel ca si bucuria, face parte din gama de sentimente firesti pe care le traieste un om, inclusiv un copil. Nu vorbesc aici de tristetea recurenta, care constituie un semnal de alarma, ci de tristetile inerente unei vieti pline si active.

Sunt mame care dorm cu copilul in pat, baiat fiind, chiar si cand copilul are 14 ani. Intr-o astfel de situatie, cand mama pare ca nu mai gandeste limpede sau e prea obosita sa mai ia masuri, stau si ma intreb, unde este tatal? In cazul acesta, real, stiu ca tatal e bucuros ca nu e nevoit sa interactioneze cu fiul. Rolul de parinte se reduce la a aduce bani pentru ca puiul sa aiba ce manca si cam atat. Aici se vadeste cealalta extrema, la fel de disfunctionala, a meseriei de parinte. Principala trasatura este lipsa de implicare. Rolul de parinte este lasat pe umerii celuilalt, de obicei mama. Iar mama face ce stie mai bine: gateste, spala, calca, face cumparaturi si isi ocroteste puiul. Care pui este lipsit de indrumarea unei figuri masculine, este dependent de mama la modul cel mai vizibil, nu iese afara din casa si nu interactioneaza cu alti copii. Isi face temele doar cu mama si nu stie sa se joace decat la calculator.

Din punctul meu de vedere, cu exceptia cazului in care esti mama lui Stefan cel Mare, copiii tai, draga femeie, au nevoie de o figura masculina in viata lor, mai ales daca sunt baieti. Ca e tata, bunic, unchi, var sau prieten, au nevoie sa fie in preajma unui barbat care sa isi asume rolul de educator, mai ales in ceea ce priveste ce inseamna un barbat si rolurile pe care acesta le are in familie si in societate. Copilul are nevoie de fermitate dar si de camarederia pe care o au barbatii intre ei. Are nevoie de un model la care sa se poata raporta, pentru ceea ce inseamna sa fie tata, sot, prieten sau jucator in echipa de fotbal. Barbatii fac lucrurile diferit de noi femeile si asta nu inseamna ca nu le fac bine. Le fac doar altfel. Si atunci cand copiii sunt privati de aceasta perspectiva, ei sunt clar in pierdere.

Daca insa figura masculina din viata lor nu poate sau nu vrea sa isi asume rolul de educator echilibrat, atunci compensezi tu, din rolul tau de mama. Reciproca e de asemenea valabila, cu barbati care compenseaza din rolul de tata. Nu esti perfect ca si parinte. Fara sa vrei, vei inscrie in subconstientul copiilor tai convingeri limitative. Daca nu vor deveni constienti de ele, le vor propaga mai departe, in viata copiilor lor. Ma gandesc la viitoarea sotie sau partenera a baiatului din situatia descrisa mai sus. Daca la randul ei a fost crescuta in niste tipare traditionale familiale, va prelua rolul de mama in viata sotului ei, plus, singurul lucru pe care mama nu a putut sa-l dea baiatului ei, respectiv sexul.   Dependenta de mama se va extinde si asupra sotiei si in locul unui barbat pe care sa se poata bizui si care sa poata sa-si apere teritoriul si familia la nevoie, va constata ca s-a maritat cu un baietel. Acest baietel are nevoie de ea ca si de o mama si din cand in cand ca si de o femeie in pat, dar nu isi poate lua angajamente care sa implice efort, responsabilitate, forta. Si asta pentru ca psihic si de multe ori si fizic este imatur si nu are energia necesara de a face lucruri. Iubirea lui este de fapt o dependenta si se va bizui pe partenera pentru a-i da din energia ei.

Iar tu, draga mea mama eroina, te angajezi intr-o multime de activitati, pe care ai fost invatata sa le faci, pentru ca, nu-i asa, ele sunt ceea ce o femeie face in mod traditional: gateste, spala, calca, face curat, face piata, sau, daca o face sotul, acesta trebuie insotit, altfel s-ar putea sa se rataceasca in supermarket, face teme cu copiii, ii duce si ii aduce de la scoala si de la gradinita, merge la sedintele cu parintii, plateste facturi, duce copiii la medic, le cumpara haine, ca doar hainele nu cresc pe copii asa cum au impresia unii barbati…Si lista ar putea continua. A, si pe langa cele déjà spuse, e bine sa ai jobul tau, ca doar n-o sa stai sa-ti dea sotul tau bani ca sa-ti iei chiloti in fund. Plus, mai du-te si tu draga la coafor, fa-ti o manichiura, pedichiura, epileaza-te, ia-ti haine la moda, fii la current cu ceea ce se mai intampla in lume. Fii sexy pentru sotul tau si zambeste, ca doar asta ai aflat ca de fapt trebuie sa faci, sa stralucesti, pur si simplu, si toate celelalte probleme se vor rezolva de la sine…

Si daca iti mai ramane timp, mai pune si tu mana pe o carte, du-te la un curs de dezvoltare personala si gaseste-ti eventual misiunea personala, despre care stii ca este acolo, numai ca nu o detectezi si e bine asa, altfel se duce naibii tot echilibrul din viata ta stralucitoare dar in care te simti goala si stoarsa ca o carpa…

Doua idei vreau sa subliniez la finalul acestui articol:

Parintele Arsenie Boca le intreba pe femeile din parohia lui: “Vreti barbati puternici?” “Da”, venea raspunsul. “Pe care sa va puteti baza?” “Da.” “Harnici si respectabili?” “Da”. “Nasteti-i!” era raspunsul parintelui. Intelegerea mea este ca aceasta nastere este atat fizica cat si spirituala. Viitorii barbati se nasc fizic din femei si spiritual din parinti echilibrati si intregi, care isi asuma rolul de parinti cu responsabilitate dar care nu fac din asta scopul central al vietii lor. In fond, asa cum spune Khalil Gibran “Copiii vostri vin prin voi dar nu sunt ai vostri”. Nu poti trai viata in locul lor, nu poti trai experientele in locul lor si nu-i poti proteja de toate relele din lume. Iubeste-i, ocroteste-i, educa-i si lasa-i liberi sa-si traiasca viata. Fii acolo cand au nevoie de ajutor dar nu face din asta misiunea vietii tale. Fii onorat ca ai avut privilegiul de a fi langa ei in cele mai fericite dar si cele mai dureroase momente din viata lor. Fii bucuros ca ai invatat atat de multe lucruri de la ei. Viata lor nu este despre a te face pe tine fericit ca parinte si viata ta nu este despre a-i face pe ei fericiti. Prin tine viata merge mai departe. Daca in rolul tau de parinte ai intrerupt perpetuarea unor tipare nesanatoase de comportament, de comunicare, pe care le-ai mostenit de la parintii ta si le-ai inlocuit cu altele mai bune, atunci contributia ta e si mai mare. Generatiile de dinaintea ta isi tin respiratia, pentru ca daca tie iti iese treaba asta, schimbarea benefica se propaga nu doar catre generatiile viitoare ci si catre cele care au fost. Nu e putin lucru!

A doua idée este ca, pentru a te pune in miscare, pentru a evolua, cateodata e nevoie sa iesi din echilibrul secant in care te gasesti. Sa zdruncini si sa pui sub semnul intrebarii cutumele si propriul mod de gandire in care esti blocata de ani de zile si care iti dau impresia unui echilibru. Pentru femeile care simt ca viata lor e mai mult decat sa aiba grija de copii, sot si job, schimbarea vine in diverse forme si cu prioritati diferite. Alegerile lor au impact in familie si in societate. Sa fii eroina acasa, la job si in societate mi se pare nerealist si periculos. Femeile nu sunt superoameni. Sunt oameni si atat. Presiunile exista si nu sunt intotdeauna vizibile. Exista asteptari de la o femeie, atat de bine infiltrate in constiinta colectiva dar si individuala, incat sunt femei care isi asuma responsabilitati intr-o maniera dezechilibrata, iar cei din jur profita de asta. In aceste conditii, vigilenta este pretul pe care e bine sa il platim, pentru a nu ne inchide noi insene in roluri care ne ingusteaza viata si, cel mai grav, ne indeparteaza de la ceea ce este cu adevarat vocatia fiecareia dintre noi. Chiar daca eroul filmului reuseste sa faca posibila ceea ce parea o misiune imposibila la inceput, sa nu uitam ca nu este decat un film. Stabileste-ti prioritatile cu intelepciune si nu-ti irosi energia in toate partile. Cere implicarea celorlalti in treburile casnice si du-te in directia si catre oamenii care te ajuta sa cresti.

Iti doresc sa iti gasesti echilibrul autentic pe care il meriti si care sa iti aduca implinire!

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

2 thoughts on “Misiune imposibila”

  1. excelent punctat! felicitari! un zambet zambaret iti trimit drept multumire pt ca scoti stralucirea din tine 🙂

  2. Oh, da, le-ai zis-o, femeie. Poate ca am aflat aceste lucruri mai tarziu, dar trebuie spuse si aplicate. Chiar daca sunt barbat si fac parte din cei vizati, apreciez foarte tare cele spuse de tine.
    Girl power (uups, chiar am zis-o?!)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *