Fara “backspace” si fara “end”

Backspace

De cateva zile, laptopul meu are niste accese de personalitate care ma provoaca sa vad lucrurile dintr-o perspectiva diferita si in acelasi timp imi testeaza rabdarea si atentia. Mai exact, tastele “backspace” si “end” nu mai functioneaza.

Asa ca, de fiecare data cand vreau sa sterg ceva de la dreapta la stanga, si vreau sa sterg destul de des, se intampla urmatorul fenomen: apas tasta “backspace”, constat ca nu merge, ma irita acest fapt, ma duc inapoi cu sageata spre stanga si folosesc tasta “delete”. Dupa o perioada de timp ma obisnuiesc si tin minte sa sar pasul cu “backspace”. Desi o folosesc mult mai rar, nici tasta “end” nu mai raspunde la comanda.

Ce imi aduce aceasta situatie este un plus de atentie, atat la ceea ce scriu, cat si la ceea ce sterg, pentru ca a sterge implica pasi suplimentari, deci efort in plus.

Se intampla in viata evenimente, fapte, vorbe, al caror sens e nevoie sa il stergem si sa il rescriem, pentru ca in momentul in care revizitam acele evenimente, emotiile pe care le traim sa ne dea putere, nu sa ne goleasca de energie. Am trecut prin acest proces cu anumite evenimente din trecutul meu si am reusit sa le dau semnificatii noi, total sau numai partial. Am sters cu pasi mici si oarecum nesiguri, neincrezatoare ca mintea mea mea ar putea “inghiti” asa ceva. Dar am facut-o. Imi place sa sterg si imi place sa arunc lucruri. Cand fac curat, arunc cu pasiune la gunoi tot ce mi se pare ca nu mai este de folos. Cateodata chiar fac exces de zel si constat apoi ca am aruncat lucruri care mi-ar fi fost utile in continuare. Am o doza de radicalitate in sange, recunosc.

Noul comportament al tastaturii ma face sa imi pun problema unei analize finale inainte de a sterge semnificatia si a rescrie una noua. Trec prin ceea ce s-a intamplat, de la sfarsit catre inceput. Aceasta trecere nu are rolul de a ma face sa ma razgandesc asupra a ceea ce urmeaza sa fie sters. Hotararea este luata. Ceea ce urmeaza sa fie scris exista déjà la nivel de gand. Este pur si simplu un gest de maturitate, de aplecare cu intelegere asupra ceea ce s-a intamplat. E un gest de recunoastere si acceptare a unor emotii pe care le-am trait atunci, a unor reactii si semnificatii pe care le-am dat. Le multumesc, fiecareia dintre ele. Am ales sa le exprim, sa le dau consistenta, sa le aduc la viata. La momentul respectiv, m-au ajutat sa integrez niste experiente. Uitandu-ma acum la ele, in timp ce ma indrept catre punctul de unde voi incepe sa sterg, vreau sa inteleg ce anume se repeta in viata mea, si mai ales, ce este acel ceva mai profund la care trebuie sa ajung, pentru a rupe tiparul anumitor comportamente.

Ce inteleg acum este ca nu imi e de folos sa rescriu, inainte de a extrage seva intelepciunii care musteste in ceea ce am trait si simtit candva. Acelea sunt lectii pe care vreau sa le asimilez, pentru a ma cunoaste mai bine si pentru a continua sa cresc.

Un alt aspect este grija mai mare cu care imi doresc sa fac lucrurile in viata. Nu este acea grija sau teama care impiedica actiunea, ci pur si simplu o economie a actiunii, care sa-mi conserve energia pe care altfel as cheltui-o pe tot procesul de stergere si rescriere.

Mai este apoi tasta “end”. Faptul ca nu pot ajunge direct la final ma invata, inca o data, rabdarea. In acest caz, rabdarea de a asculta, rabdarea de construi o propozitie sau o intreaga argumentatie, rabdarea de a povesti si de a lasa cuvintele sa prinda viata, unul cate unul, fiecare cu propria contributie la constructia mesajului si a emotiei.

Dureaza mai mult, sa treci pas cu pas prin fiecare etapa, fiecare cu o apasare constienta pe tastatura, decat sa ajungi direct la sfarsit.

Intr-o alta ordine de idei, finalul poate fi foarte atragator. La fel de atragator ca viata insasi. Inainte de a ajunge acolo, trebuie sa parcurgi insa toate etapele. Etapele acestea nu sunt cele pe care le cred eu a fi, nici ca numar si nici ca amploare sau continut. Au fost momente in viata, de oboseala profunda, in care tot ce imi doream era sa ma intind si sa nu ma misc, sa nu gandesc, sa nu simt. Fara regrete! Am nascut, am construit, am daruit, am iubit. Au fost oameni pe care i-am ajutat si care au invatat din ceea ce am fost. Ce mai vrea Dumnezeu de la mine? As putea sa ma intind undeva, pur si simplu. Numai ca am senzatia ca de fapt acum incepe… Nu imi este clar cu ce putere sa merg mai departe, insa stiu ca vreau sa merg mai departe.

Asa cum functioneaza acum tastatura mea, nu ma pot intoarce inapoi si nu pot sa sar direct la final. Sunt intre ele, intr-un loc numit viata. Se mai numeste si momentul prezent.  Iar momentul prezent imi spune sa primesc, sa ma las iubita si sa fiu fericita. Cred ca de fapt asta este ce mai vrea Dumnezeu de la mine…

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *