Poveste despre papadie si vant

papadie

A fost odata o micuta floare de papadie, care, nu stiu cum facuse, dar crescuse in crapatura unei stanci. Isi infipsese radacinile in cateva farame de pamant aduse de vant si pe care ploaia le uda din cand in cand, si, plina de curaj se inaltase pana cand aproape ca iesea afara din stanca, cu capsorul ei galben si ciufulit.

Zilele treceau si deveneau din ce in ce mai lungi si mai calduroase. Papadia se imprietenise cu o buburuza care se aventura prin crapaturile stancii cautand sa se adaposteasca de arsita soarelui. Stateau adeseori de vorba si buburuza ii povestea despre lucrurile minunate pe care le intalnea in lumea de afara. Papadia asculta fascinata si visatoare. Ar fi vrut in secret sa vada si ea cum arata norii, soarele, frunzele si iarba, si mai ales sa vada alte flori, despre care aflase de la buburuza ca sunt frumos colorate si parfumate. Buburuza ii povestise odata si despre ceva ce se numea vant si de care se temeau toate suratele ei, deoarece le incurca foarte tare la zbor. Papadia mai avea un prieten, un paianjen auriu, alaturi de care credea ca isi va petrece toata viata: ea visand si el tesand cu grija la panza lui.

Intr-o zi, papadia auzi un suierat pe deasupra capului. Parea ca aude chiar si niste vorbe, dar nu putea sa desluseasca ce anume spuneau. Suieratul se inteti si papadia reusi sa auda o voce care ii spunea:

-Ce frumoasa esti! Esti foarte frumoasa!

Papadia se uita nedumerita in sus, dar nu putea vedea foarte bine, pentru ca inca era sub nivelul stancii si nu vedea decat o farama de cer.

-Cine esti? intreba precauta.

-Eu sunt vantul, raspunse soptit vocea.

-Vino sa te vad, continua ea. Am auzit niste lucruri despre tine. E adevarat ca nu le lasi pe prietenele mele buburuzele sa zboare?

-Este adevarat, zise vantul. Ele pot zbura doar atunci cand eu ma odihnesc sau suflu bland. Insa tu chiar esti frumoasa! Daca ai iesi afara din crapatura aceea ai putea sa ma vezi si sa ma auzi mai bine. Ai putea sa vezi chiar si lumea.

Suieratul vantului se mai auzi de cateva ori si in cele din urma se asternu linistea. Veni noaptea dar papadia nu putu sa doarma aproape deloc. Era fascinata de cele spuse de vant, si in acelasi timp se temea de el, din cauza a ceea ce-i povestise buburuza. Fusese tot timpul pe cont propriu si se obisnuise cu peretii stancii care o impresurau din toate partile. Se obisnuise chiar si cu peticul de cer pe care il putea zari atunci cand se uita in sus si cu siroaiele de apa care se revarsau peste ea atunci cand ploua puternic. Nu-si putea imagina cum ar fi sa vada lumea si sa-si paraseasca stanca ei atat de familiara.

Intre timp, prietenul ei din copilarie, paianjenul auriu, ca sa-si arate afectiune si dorinta de a o proteja, incepu sarguincios sa teasa o panza deasa in jurul papadiei, prinzand-o bine de peretii stancii.

Papadiei ii placu la inceput siguranta pe care i-o dadea panza prietenului ei paianjen. Se simtea magulita de toata aceasta atentie si isi imagina ca nimic rau nu i se putea intampla.

Intr-una din zile, pe cand paianjenul se odihnea dupa ce mai tesuse o bucata de panza in jurul papadiei, se auzi din nou suieratul vantului.

-Esti foarte frumoasa, ii sopti acesta pe deasupra crestetului. Mai inalta-te un pic si iti vei da singura seama ce vrei cu adevarat. Apropo, cum iti vine panza de paianjen? Si trecu mai departe cu un hohot puternic, ducand cu el arome de flori, praf si polen.

Papadia se infurie si isi inalta privirea. Cum ar fi oare macar sa-si arunce un ochi dincolo de ceea ce stia atat de bine? Sa vada macar de la distanta despre ce e vorba?

Timp de cateva zile isi incorda toate puterile si, la finalul celei de a treia zile, izbuti sa-si inalte capul dincolo de marginea stancii. Vazu pentru prima data campul cu maci care se desfasura in directia in care apunea soarele. Vazu copacii care strajuiau marginea soselei si randunelele care-si facusera cuib in ei. Dar cel mai tare ii placu soarele, pe care il privea cu uimire si cu multa, multa emotie. Ceva o atragea la el si un dor nebun o cuprindea de fiecare data cand se lasa noaptea si soarele disparea de pe cer.

Intre timp, panza tesuta de paianjen incepu sa o stranga din ce in ce mai tare. Erau zile cand abia mai putea respira. Ii spuse prietenei ei, buburuza, despre ce simtea in legatura cu panza paianjenului.

-Este paianjen, face ce stie, zise aceasta. La ce te asteptai? Nu-i place soarele si nici vantul. In schimb, face niste panze extraordinare. Asa iubeste el, de fapt. Si ai putea sa vorbesti cu el despre asta…

-Bine, dar, eu nu pot sa traiesc asa. Am crezut ca ma pot obisnui. Si cel mai tare iubesc soarele. N-as putea sa mai stau departe de el…Si apoi mai e si vantul acesta!

Papadia facuse de-acum un puf minunat, care-i inlocuise floarea galbena. Vantul o vizita mereu si-i povestea despre lucruri si intamplari nemaivazute si nemaiauzite de ea. Papadiei incepuse sa-i placa vantul foarte mult. Astepta cu nerabdare sa-i auda povestile si sa-i simta parfumul. Se gandea daca nu cumva se indragostise de el si gandul acesta o nelinistea foarte tare. Ii marturisi buburuzei banuiala ei:

– Esti sigura? intreba buburuza. Tu oricum iubesti pe toata lumea, chiar si pe paianjenul care “te sustine” din toate partile. Cineva trebuie sa ti-o spuna, draga mea: esti cam naiva si cam visatoare. Buburuza o privea cu atentie pe prietena ei, in timp ce aceasta isi aranja puful diafan si matasos.

-S-ar putea sa ai dreptate, zise papadia. Dar asta este ceea ce simt, nu intelegi?

-Sper sa-ti treaca cat mai repede, chicoti buburuza. Auzi tu, sa se indragosteasca…de vant.

Zilele treceau si vantul continua sa stea de vorba cu papadia. La fiecare adiere a lui, puful papadiei se mai desprindea putin, pana cand intr-o zi acesta se desprinse complet si incepu sa pluteasca prin aer. Papadia se simti foarte fericita:

-Auzi, vantule, ce-ti place tie cel mai tare? Il intreba papadia, in timp ce zbura impreuna cu el.

-Pai credeam ca ti-ai dat seama pana acum, zise acesta zambind. Imi place soarele. De fapt…il iubesc!

-Ce minunat, gandi papadia cu voce tare! Si mie imi place soarele. Nu-mi pot imagina viata fara el. Crezi ca am putea sa-l iubim impreuna?

Vantul isi domoli suflarea si se aseza alaturi de papadie, pe un smoc de iarba verde. O lua in brate si-i spuse:

-Iubita mea, de aceea ni s-a ingaduit sa ne intalnim, raspunse vantul. Pentru ca amandoi iubim soarele, care ne da viata. Si pentru ca eu am invatat sa fiu puternic si tu ai invatat sa iubesti.

Papadia surase fericita si linistita. Stia in inima ei ca vantul avea dreptate si ca il iubeste. Si mai stia ca era nevoie ca ei doi sa continue sa faca ceea ce invatasera sa faca. Pentru soare, pentru vant si pentru ea si pentru toti care voiau la randul lor sa invete.

Asa ca vantul a continuat sa faca ce stia el mai bine, adica sa sufle cu putere si sa poarte pe aripile lui parfumul florilor, polen, praf si mici gaze calatoare. Iar papadia a continuat sa creasca si sa iubeasca, an de an, reinnoita si sa zboare impreuna cu vantul. Si in tot acest timp, amandoi isi conduceau viata dupa soare, intr-o minunata iubire, care incepuse in afara timpului si care va continua sa existe in afara timpului.

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *