Zece definitii ale iubirii – iertarea

Iertare

Draga cititorule,

Daca citesti aceste randuri, as vrea sa stii ca ele sunt darul meu pentru tine: o intelegere care ma face sa cred in frumusete si in viata.

Despre iubire se poate vorbi in multe moduri. “Cum se scrie iubire, mami?” “Nu se scrie, dragul meu, se traieste.”

Scriu, totusi, si vorbesc despre iubire.

Primul fel de a intelege iubirea se cheama iertare.

Suntem aici, conectati, si interactionam. Interactiunile noastre ne afecteaza, intr-un mod placut sau mai putin placut. Se intampla cateodata sa simti ca te doare. Presupunand ca eu sunt cel care stie ca durerea ta vine de la propria ta rana, nu este mai putin real ca interactiunea cu mine este cea care iti reactiveaza aceasta durere.

Nu putem fi in afara relatiilor cu semenii nostri. Responsabilitatea este a celui care e constient de propria rana dar si de faptul ca celalalt ar putea la randul lui sa poarte in suflet asa ceva, fara ca macar sa stie. Suntem aici, impreuna, si din cand in cand s-ar putea sa te doara. Si s-ar putea sa ma doara. Atata timp cat vor fi rani nevindecate e foarte posibil ca interactiunea dintre noi sa fie dureroasa. Traim in aceasta logica.

Iertare nu inseamna sa-ti placa de omul respectiv sau sa fii de accord cu ceea ce a facut. Nicidecum! Doar uita-te la el si vezi-l ca om pur si simplu. Pentru asta e necesar sa te cunosti ca om si sa accepti ca, voluntar sau involuntar, s-ar putea sa pasesti intr-o zona sensibila din sufletul altcuiva. Aici intervine partea cea mai grea. Cat de mult ma cunosc si ma recunosc? Cat de mult ma accept?

Din experienta mea, nu poti intelege si nu poti ierta pe altcineva decat in momentul in care realizezi ca tu insuti/insati faci sau poti face aceleasi… greseli, sa le spunem. Atentie: nu neaparat fata de altii, ci si fata de tine.

Am crescut cu o mama cu un tipar de comunicare acuzator. A fost foarte dureros si mi-am promis ca eu nu voi face niciodata la fel ca ea. Dupa un timp, am descoperit ca de fapt reproduceam perfect, in viata de familie, multe din comportamentele mamei. Acuzam cu vorbe si din priviri. Rosteam cuvinte aspre si reci, interziceam si controlam tot ce puteam. Cand mi-am dat seama ce faceam am fost dezgustata. Mi-am adus aminte de ceea ce-mi promisesem: ca nu voi face niciodata ca mama. Voiam sa fiu blanda si iubitoare, calma si vesela, dar nu stiam cum sa fac toate acestea. Voiam sa imi arat iubirea fata de copiii mei si nu stiam cum se face.

Ati auzit de zombi? Sunt mortii vii. Desi se misca, un zombi pare mai degraba mort decat viu, pentru ca toata viata lui este refugiata undeva in interior, fara ca el sa poata sa o transmita in afara. Mult timp nu am inteles cum o mama nu-i poate spune copilului sau ca il iubeste. Apoi am inteles cum se simte din interior aceasta neputinta. A fost o perioada in care nu eu insami nu puteam face acest lucru, cu cei doi copii ai mei. E foarte dureros sa stii ce simti si sa nu poti spune ceea ce simti. Si poate ca nu poti spune cu claritate care e sentimentul pe care il traiesti. Dar sa te lasi in voia lui, sa-l lasi sa iasa prin tine catre ceilalti la nivel de gesturi si atitudine, asta nici macar nu necesita vorbe. Nici asta nu era posibil pentru mine.

Si atunci mi-am pus intrebarea cate lucruri mai fac, cate comportamente am adoptat, pe care pe care nu le-am acceptat? Cum pot sa mai acuz, daca eu insami fac sau am facut ceea ce constituie acum obiectul acuzatiei mele? Si chiar daca nu le-am facut niciodata fata de altii, de cate ori nu le-am facut fata de mine? De cate ori nu mi-am adresat cuvinte aspre, m-am dispretuit, m-am criticat, judecat? Si daca nu am facut nimic din toate acestea, pot sti cu siguranta, 100%, ca intr-o anumita situatie nu as face la fel ca cei pe care-i acuz? Ca crescand exact in mediul in care ei au crescut, nu m-as comporta la fel ca ei? Pentru mine raspunsul e clar: nu am aceasta certitudine.

Noi nu suntem acum cine am fost meniti sa fim. Si cand spun asta imi imaginez o tesatura fina, cu fire albe, printre care s-au strecurat niste fire cenusii, de alta textura. Puteti numi aceste fire inclinatia catre orice ne indeparteaza de bine si de frumos. Cum poti sa scoti acele fire fara sa strici tesatura? Nu poti. Ce poti face este sa te uiti cu atentie la tesatura fiintei tale si sa le vezi. Apoi le accepti. A accepta nu inseamna ca ramai acolo, cu ceea ce ai acceptat. Cum spune Lise Bourbeau, “ca sa devii cine vrei sa devii, trebuie mai intai sa accepti cine esti, mai ales daca nu iti place cine esti acum.” S-au facut experimente, la nivel de fizica cuantica, in urma carora s-a constatat ca prezenta observatorului modifica comportamentul particulelor. Realitatea se modifica. Luati acum acest exemplu si aplicati-l la momentul in care aveti o constientizare a unui comportament propriu, care nu va incanta. Vreti sa-l schimbati dar nu stiti cum, sau stiti dar nu puteti. Inca. Fiind cat mai mult timp constienti de ceea ce facem, observand propriile comportamente, schimbarea are loc. Prezenta constiintei in ceea ce facem produce transformarea, putin cate putin, zi dupa zi.

A-i ierta pe ceilalti incepe cu a ma ierta pe mine insami. Si a ma ierta pe mine insami pleaca de la iertarea divina. Aceasta este iertarea de care toti beneficiem. Suntem aici. Ceea ce inseamna ca “am tras lozul castigator”. Vom fi pentru totdeauna. Pentru ca noi sa FIM cu litere mari, Dumnezeu s-a intrupat, a murit si a inviat. Cand gresim, suntem iertati, atat timp cat cerem aceasta iertare in mod sincer. Iertarea nu exclude totusi o plata: este durerea pe care o resimtim atunci cand traim in dizarmonie cu Sinele nostru profund, original si divin.

De aici, de la aceasta iertare, pleaca iertarea mea pentru mine. Un parinte spunea odata: « Nu de Dumnezeu mi-e teama, ci de mine, ca nu ma voi ierta ». Ma pot iubi? Am trait mult timp intr-o pozitie de frica, mai ales cu parintii mei si in societate. M-am micsorat si ascuns, am tacut si am stat deoparte, stiind in tot acest timp ca pot face mai mult de atat. Nu m-am intrebat ce vreau, ce-mi place. Nu m-am intrebat nimic. Am intrat in roluri cu care m-am identificat pana la a nu mai sti cine sunt de fapt. Am facut greseli si mi s-a gresit. Intrebarea este: Pot sa ma iert? Sunt, aici si acum. As putea foarte bine sa fiu in iertare si bucurie, fata de mine si fata de ceilalti. Pot sa-mi vad umanitatea, cu frumusetea si slabiciunile ei? Pot sa ma vad ca si om, cu limite pe care le accept, dar si cu daruri, pe care le onorez? Faptul ca sunt aici, scriind si vorbind despre asta, reprezinta un act de iertare fata de mine insami.

Daca stiu cum este sa gresesc si ma iert, ii pot ierta si pe ceilalti. Si daca stiu ca Dumnezeu ma iubeste, ma pot iubi si eu si ii pot iubi si pe ceilalti.

Ce imi aduce aceasta constientizare ?

  1. In primul rand, smerenie. S-ar putea sa ating zone dureroase din inima cuiva. Stiu ca aceasta durere ar putea fi inceputul vindecarii. Si pe de alta parte durerea este reala.
  2. Claritate. Cand ma simt ranita, ma uit la mine, sa vad ce am de eliberat, de curatat.
  3. Recunostinta, pentru ca celalalt mi-a aratat ca am ceva de vindecat.
  4. Responsabilitate pentru mine si pentru ceea ce aduc in relatiile cu ceilalti.
  5. Intelegerea ca suntem conectati si ca a trai inseamna a fi influentat si a influenta.

Se spune ca iertarea este dincolo de puterea omului. Ca este un act divin. Atunci cand iertam este de fapt divinitatea din noi care iarta. Si cu cat iertam mai mult, cu atat facem de fapt mai mult loc divinitatii sa se manifeste in noi, si prin noi, in lume. Parafrazand o vorba intelepata, «Iubirea ca si iertare este imposibilul care ne priveste pe fiecare dintre noi».

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *