Poveste despre Iubire

Rose-meaning-color

Se spune ca intr-un sat traia o familie care avea un copil mai neobisnuit. Copilului ii placea sa stea singur ore in sir, uitandu-se la oamenii care treceau pe ulita sau la propria familie cum trebaluia prin casa si prin curte. Ii placea sa se uite, dar pastra distanta. Atunci cand se apropia de oameni sau de copiii de varsta lui, era bucuros si in acelasi timp tacut.

Parintii copilului ii vorbeau rastit si il luau peste picior. Acelasi lucru il faceau si cei cu care se intalnea. Cu timpul, vorbele aspre ale celor din jur se stransera in inima lui. In locul respectiv, in interior, aparu pe nesimtite un spin care il intepa de fiecare data cand se afla in apropierea oamenilor. Devenise dureros sa stea alaturi de ei, asa ca intr-o zi se ridica din pat inainte de rasaritul soarelui, iesi tiptil pe usa casei si se facu nevazut in padurea din apropierea satului.

Copilul a trait multi ani in padurea adanca si necuprinsa. Devenise acum un tanar frumos, bland si grijuliu cu toate vietuitoarele care-i ieseau in cale. Se hranea cu ierburi, fructe si ciuperci proaspete. Se odihnea la umbra copacilor sau in luminisuri numai de el stiute. Ii placea sa stea de vorba cu pasarile si animalele dar si mai mult ii placea sa stea de vorba cu ingerul lui. Acesta ii povestea despre Dumnezeu si despre alti ingeri. Intr-o zi , dupa ce tocmai terminasera de vorbit si se pregatea sa plece, ingerul ii spuse tanarului ca Dumnezeu il iubeste foarte tare.

-Toata viata mi-am dorit sa fac si eu ceva pentru El. Este ceva ce as putea face, ca sa-mi arat, la randul meu iubirea pentru Dumnezeu?

-Da, este ceva si ca sa-ti dai seama va trebui sa fii atent la inima ta si la semnele care vor fi peste tot.

-Si cum voi sti ca ceea ce fac este pe placul Lui? Stiu sa fac multe lucruri: stiu sa fac leacuri minunate care vindeca bolile, stiu sa imbin ierburile si fructele padurii in bucate care alina trupul dar si sufletul. Stiu sa vorbesc cu pasarile si animalele. Sa gasesc drumul catre inima padurii, luandu-ma doar dupa soare, ziua, si dupa stele, noaptea…

Ingerul se facu nevazut, fara sa-i raspunda. In acest timp, tanarul a facut absolut tot ceea ce stia sa faca cu maiestrie. Nu a ocolit nimic din ceea ce invatase de-a lungul anilor in care traise in padure. Dar nimic din ceea ce facea nu ii dadea sentimentul clar ca gasise in sfarsit un mod prin care sa isi manifeste pe deplin iubirea fata de Dumnezeu.

Cu timpul, incepu sa se aventureze tot mai departe de coliba lui. In drumurile pe care le facea, tot mai lungi, intalnea tot mai putini copaci si, cateodata, putea auzi voci de oameni. De fiecare data cand le auzea simtea o durere ascutita in piept. Si totusi, curiozitatea il facu sa se aventureze si mai departe, pana cand ajunse la marginea padurii si vazu satul din care fugise cu multi ani in urma.

Intra in sat si observa ca toata lumea era agitata si ingrijorata. Afla ca satul era ravasit de o boala nemiloasa, din cauza careia pierisera multi sateni.

Tanarul isi folosi cunostinele pentru a face un leac care sa-i ajute pe sateni, inclusiv pe parintii lui, acum batrani si bolnavi. In curand, leacul se dovedi a avea un efect extraordinar: cei care erau tratati cu el, se insanatoseau ca prin minune. Tanarul hotari sa mai ramana in sat cateva zile, sa se asigure ca satenii erau pe deplin vindecati. In fiecare zi, acesta iesea in piata din centrul satului si le vorbea oamenilor despre ceea ce invatase: despre plante si pasari, despre vant si despre liniste, despre soare si despre nori, despre ingeri si despre Dumnezeu. Oamenii il ascultau cu atentie. De fiecare data cand le arata ceva satenilor, cand le vorbea, sau pur si simplu se plimba printre ei, tacut si calm, spinul din inima lui mai iesea, putin cate putin, afara. Isi mai aducea din cand in cand aminte de durerea resimtita cand spinul i-a intrat in inima, cu multi ani in urma. Tresarea la auzul unei vorbe rastite sau cand isi dadea seama brusc ca este inconjurat de atat de multi oameni. Cu timpul insa, aceste emotii fura inlocuite de bucurie si incredere.

Zilele trecura pe nesimtite si tanarul ramase in sat. Intr-o zi, mergand agale pe ulita, se intalni cu niste copii care se jucau zgomotos, topaind si strigand plini de veselie unii la altii. Cel mai mic dintre ei se apropie fara sfiala de tanar si, uitandu-se fix la pieptul lui, il intreba ce tinea sub camasa. Tanarul se uita la propriul piept. Intr-adevar, ceva rotund parea ca este sub camasa lui. Puse mana si pipai. Era moale. Apasa mai tare si ceva ascutit ii strapunse camasa si pielea degetului. O picatura de sange picura pe pamantul fierbinte. Nemaiputandu-si stapani curiozitatea, deschise cu gesturi febrile camasa. Nu mica le fu mirarea tuturor, cand, de sub camasa alba, data la o parte, aparu un trandafir rosu, crescut direct din pieptul tanarului. Acesta trase cu grija de el si il intinse celui mai mic dintre copii.

Si in acel moment, tanarul avu intelegerea clara ca isi gasise propriul mod de a-si exprima iubirea in lume. Ceea ce primise se transformase si fusese daruit oamenilor. Se simti binecuvantat si ocrotit.

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *