Ce sa-i faci, asta e

Merg si admir casele ascunse printre copaci. E multa verdeata aici, parca nici n-as fi in Bucuresti. Vocea interlocutorului meu rupe tacerea si se leaga o conversatie despre arhitectura caselor care ne ies in cale si despre cum a stat natia noastra cu sabia in mana la rascruce de drumuri atatea sute de ani.  Nu mi-e prea clara faza cu sabia in mana, din cate stiu eu, perioada cu sabia in mana e comparabila cu perioada de ascuns prin codrii Vlasiei, asteptand sa treaca puhoaiele cuceritorilor, dar in fine. Cert e ca astfel am reusit sa supravietuim, insa nu si sa inflorim, ceea ce se vede cumva si in contributia timida la stilul arhitectural al caselor. La un moment dat, aud un « asta e », spus parca cu naduf. Ma intorc si-l privesc pe cel de langa mine. E o persoana umblata orin lume, bun cunoscator al naturii umane. « Asta e » vine ca o concluzie a ceea ce a fost si care a ramas fixata pe ce a fost. Nu descifrez vreo preocupare pentru ce ar putea sa fie in viitor pentru aceasta natie.

In microbuz e o caldura inabusitoare. Gonim, daca se poate spune asa despre un autovehicul care scartaie din toate incheieturile, gonim zic, pe autostrada Bucuresti-Pitesti, in miezul unei zile de duminica. In stanga mea, o duduie de vreo 16-17 ani, deci cam de varsta fiica-mii, vorbeste la telefon cu o voce enervant de cantatoare si tare. Are o problema cu coloana si persoana cu care discuta nu pare sa inteleaga mare lucru, pentru ca duduia tot repeta « aia e ». Da, s-a dus la doctor si alta data, cand a durat-o piciorul si nu s-a intamplat nimic, numai ca apoi a fost la mare si ca prin minune s-a vindecat. Asa ca, aia e. Nu, nu poate sa ridice nimic, nici macar laptopul si in niciun caz nu poate merge pe jos. Aia e ! O sa ia un taxi din gara. Aia e !

In concertul triumfator al lui « aia e », ma loveste brusc amintirea maica-mii, repetand sufocant “ce sa-i faci, asta e ! » Mi se desfasoara in minte imagini mototolite din copilaria mea dar si unele recente, in care mama serveste celor ce o asculta aceasta delicatesa mioritica. Ea nu e servita pur si simplu, ci e asezonata cu un oftat prelung, o privire in gol, o aplecare discreta a corpului in fata, ca si cum nasterea lui « ce sa-i faci, asta e » cere o mobilizare generala a corpului, a mintii si a emotiei. E un adevarat ritual. Ma intreb de cate sute de ori o fi spus maica-mea expresia asta, pe care o gasesc a fi un simbol foarte expresiv al tendintei spre resemnare.

« Ce sa-i faci, asta e » sunt mai mult decat niste cuvinte. Sunt niste virusi mentali, pe care ni-i daruim cu generozitate unii altora. Cei mai « norocosi » dintre noi ii primesc inca de cand invata sa vorbeasca. Ce sa-i faci, viata e grea, oamenii sunt rai si invidiosi, seful e abuziv, colegii te barfesc, copiii nu te-asculta, consoarta nu te intelege, cat despre ce se intampla in lumea mare, doar uita-te la televizor : atatea nenorociri, hotii, demonstratii, scandaluri si razboaie…s-a intors lumea cu susul in jos. Ce ai putea sa faci in astfel de conditii, decat sa oftezi cu privirea pierduta si sa soptesti fatidicele cuvinte ? Si asigura-te ca cei din jur te aud bine, mai ales copiii, astfel incat sa duca mai departe aceasta simpla si puternica filozofie de viata, care, nu-i asa, uite ce departe ne-a dus…

E adevarat, din cand in cand te mai incurca o Simona Halep, sau o Laura Codruta Kovesi, sau colega care a divortat spre surprinderea tuturor si acum o vezi inflorind pe zi ce trece si nu intelegi cum de-i merge atat de bine fara aripa ocrotitoare a unui barbat in jurul ei…sau colega care e intr-o relatie frumoasa de atata timp si tu nu intelegi cum de este posibil, pentru ca ai auzit tu ca exista vorba aceasta celebra « dragostea dureaza trei ani ». Te mai incurca sa vezi din cand in cand oameni care au ales sa faca ceva, pentru ca asta nu e asa cum e ci asa cum au ales ei sa fie, oameni care fac munca de voluntariat, care isi fac treaba bine si castiga respectul sefilor si al colegilor, oameni care isi contruiesc o afacere in mod cinstit, cei care alearga pentru cauza copiilor bolnavi, oameni care chiar se duc la vot si asa mai departe. Sunt cei care aleg sa faca ceva mai mult cu viata lor decat sa-si planga de mila in timp ce rostesc incantatia resemnarii, pe cale de a deveni imn national.

Si cred ca uneori, lucrurile sunt asa cum sunt si ceea ce poti face este sa accepti ceea ce este, dar asta e valabil in mult mai putine cazuri decat ne imaginam. De cele mai multe ori, acceptarea ar trebui sa serveasca doar ca punct de plecare pentru a face o schimbare, pentru a-ti pune viata in miscare. Adevarata putere nu este sa stai pe margine de teama ca jocul e dur si ar putea sa te doara, ci sa joci astfel incat sa schimbi regulile jocului. In primul rand in mintea ta, acolo unde au prins radacini cuvinte –virus care nu te mai ajuta.

Acum cativa ani cineva m-a intrebat daca chiar cred ca daca scriu cateva articole pe un blog, asta poate sa faca o diferenta. Era o intrebare retorica. In ce ma priveste, nu stiu daca si in ce mod ceea ce scriu schimba ceva in vietile celor care citesc. Poate ca da, poate ca nu. Insa dupa o lunga contemplare a acestui subiect, aleg sa cred ca, desi nu stiu cu siguranta, raspunsul e poate ca da. Ce sa-i faci, asta e !

Cu drag,

Magda

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss