Leadership in barca de rafting

Azi este sambata. Ieri, vineri, zi de iunie, am facut rafting pe un rau superb din sudul Turciei, al carui nume suna ciudat si dificil de reprodus. Pe langa experienta propriu-zisa a raftingului si peisajele incantatoare, ieri am avut ocazia sa vad de aproape cum se manifesta un lider, intr-o situatie nu tocmai obisnuita dar nici tocmai de mare expunere. Am vazut un lider la treaba… intr-o barca de rafting.

Pana de curand, leadership-ul era pentru mine undeva in sfera abstractului, rezumandu-se la cateva notiuni pe care le asociam acestei idei. Poate si din cauza ca nu sunt foarte multi lideri adevarati, care sa inspire si sa atraga atentia.

Ieri am mai facut un pas in intelegerea acestei idei, intr-un mod trait, nu din carti si nu din auzite. Asta pentru ca ieri am avut ocazia sa-l intalnesc pe ghidul si conducatorul barcii noastre de rafting, un turc in jur de 30 de ani, cam la un metru optzeci, brunet si atletic, pe nume Hussein.

Eram inca pe treptele autobuzului, cand Hussein ne-a abordat intr-o engleza foarte buna, intrebandu-ne de unde suntem. Ne-a tinut instructajul separat,fiind singurii care nu intelegeam turca sau rusa. Prima impresie a fost ca omul stie despre ce vorbeste si ca isi ia rolul in serios. Dupa ce ne-am echipat si am facut nelipsitele poze, ne-am suit in barca si am pornit pe rau.

In barca noastra eram romani si turci. Primul contact cu apa a fost puternic, in sensul ca era atat de rece incat partea corpului care se uda iti amortea imediat. Alteori simteai cum niste sageti ti se infig in muschi si te fac sa tremuri sau sa tipi. Dar, cine face rafting iubeste apa, asa ca, ne-am obisnuit in curand cu aceste senzatii.

Hussein ne-a indus spiritul de echipa din cateva cuvinte, bine plasate si spuse cu energia potrivita. Nu neg ca anumite gesturi sau vorbe au fost menite sa impresioneze. In acelasi timp, se simtea clar, dincolo de factorul de spectacol ca rolul de lider era ceva ce i se potrivea ca o manusa si ca isi face treaba cu seriozitate dar si cu multa placere.

Pe masura ce avansam pe rau, mi-am dat seama ca de fapt Hussein nu era doar conducatorul barcii noastre, ci liderul intregului grup de barci, in care erau in total vreo 40 de persoane.

Mai in gluma mai in serios, ne-a spus sa nu ne fie teama de ciocnirile cu celelalte barci, deoarece poate sa lupte pentru fiecare dintre noi in parte. Si tot mai in gluma mai in serios, a sarit de cateva ori din barca noastra in alte barci mai mici, cam indraznete, pe care le-a rasturnat cu entuziasm, in hohotele noastre de ras si sub privirile neputincioase ale celor aterizati pe neasteptate in apa.

Comenzile date de Hussein erau clare, ferme si politicoase. Spunea “Toata lumea, ajutati-ma acum, va rog!”. Si se adresa fie celor de pe partea dreapta sau stanga a barcii, fie tuturor. Mi-a placut ideea de a ne ajuta liderul sa ne conduca in cel mai bun si sigur mod cu putinta. Si, de asemenea, intr-o maniera amuzanta. Oamenii il ascultau, convinsi ca fac ceea ce este mai bine pentru ei. Nu m-am intrebat niciun moment “Dar oare stie omul asta ce face? Chiar trebuie sa o luam pe unde este apa mai involburata?” Dupa ce dadea comanda, spunea de fiecare data “multumesc”.

Cativa dintre noi au cazut in rau. I-a scos de acolo fara panica. Ba mai mult, a facut in asa fel incat plonjonul in apa foarte rece sa li se para o aventura si un ritual de maturizare. Au fost cateva ocazii in care ne-am intors si am supravegheat celelalte barci in timp ce treceau prin niste zone tumultoase, in care apa parea ca fierbe pur si simplu sub noi. Din cand in cand vorbea cu cei care conduceau celelalte barci, fie in turca, fie in rusa. A facut glume cu copiii. A vorbit cu cei care aveau chef de vorba, barbati si femei. Pe cei care savurau tacerea i-a lasat sa se bucure de ea. Am luat masa intr-un loc special amenajat si chiar si acolo ne-a spus foarte clar cand e randul nostru si ne-a incurajat sa ne rasfatam cu sucuri, bere si inghetata. A supravegheat cu atentie modul in care cei din echipa lui aveau grija ca toata lumea sa manance si sa se odihneasca.

De cateva ori ne-a condus direct in ciocnire cu alte barci, strigand “bataie!!!” Bataia era cu apa si cu tipete si cu multa adrenalina…Interesant, de la un anumit moment, ceilalti s-au prins ca in barca noastra era liderul si erau mai retinuti atunci cand ne ciocneam sau ne udam unii pe altii. Intr-o combinatie de ton razboinic si glumet, vorbea cu cei din alte barci, care pareau sa uite cine e la comanda. Isi aduceau aminte imediat…

Ideea este ca poti fi lider in cele mai neasteptate situatii. Nu e nevoie sa apari la televizor sau in ziare. Nu e nevoie nici macar sa fii pe o scena. Daca faci ceea ce ai de facut pentru binele celor pe care ii conduci, oamenii te simt si te urmeaza. Mai concret, ce-am invatat despre leadership din aventura de pe rau este ca:

In primul rand, unui lider nu ii este frica sa fie lider. Isi asuma acest rol si are incredere in ceea ce face. Un lider combina vizibilitatea cu discretia atenta, spiritul de gluma si grija manifestata deschis fata de cei pe care ii conduce.

In al doilea rand, un lider este ferm, isi cunoaste teritoriul, sau cu alte cuvinte stie ce face. Este expert in domeniul lui. Si daca la un moment dat nu e chiar in domeniul lui, vezi faza cu servitul mesei, isi foloseste instinctul si se bazeaza pe cei din jurul lui, care se ocupa cu asa ceva.

In al treilea rand, un lider isi respecta si tine la oamenii pe care ii conduce. Le comunica asteptarile pe care le are de la ei si in acelasi timp este responsabil pentru fiecare dintre ei. Creeaza o stare de coeziune in echipa, in care oamenii se simt parte dintr-un intreg. Ceea ce se intampla unuia dintre noi devine ceva ce ma intereseaza in mod direct, pentru ca starea mea de bine este strans legata de starea de bine a grupului. Simt ca fiecare dintre noi este important si are rolul sau specific intr-un ansamblu mai mare si mai puternic decat propria persoana. Unui lider nu ii este frica sa se impuna dar nici sa supravegheze servitul mesei. Un lider spune “multumesc”. Responsabillitatea liderului se bazeaza pe responsabilitatea fiecarui membru al echipei. Daca fac parte din echipa, renunt la o parte din autonomia mea pentru a asculta de un om in care am incredere. O fac de asemenea in mod  responsabil si constient, pentru a colabora cu ceilalti, catre un scop comun si benefic pentru toata lumea.

In al patrulea rand, un lider gandeste si vorbeste clar. Are viziune si curaj. Stie incotro se indreapta si transmite aceasta stare celor din jurul lui.

In al cincilea rand un lider stie sa se bucure de viata, de calatorie, alaturi de oamenii lui. Rade impreuna cu ei si stie cand sa isi ocupe din nou locul din fruntea echipei, de indata ce situatia o cere.

In al saselea rand, un lider emana energie si forta. Simti la nivel subtil ca esti in preajma unui lider. Si daca ceea ce face si spune este congruent cu energia pe care o raspandeste, este aproape imposibil sa nu urmezi un astfel de om.

Si inca un lucru care mi-a placut la Hussein. Mi-au placut forta lui fizica si energia masculina pe care o emana prin toti porii… Nu cred ca deviez de la adevar daca spun ca, la fel ca si mine, doamnele si domnisoarele din barca s-au uitat la Hussein nu doar ca la un lider, ci si ca la un barbat. O combinatie demna de toata admiratia, intotdeauna!

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Fara “backspace” si fara “end”

Backspace

De cateva zile, laptopul meu are niste accese de personalitate care ma provoaca sa vad lucrurile dintr-o perspectiva diferita si in acelasi timp imi testeaza rabdarea si atentia. Mai exact, tastele “backspace” si “end” nu mai functioneaza.

Asa ca, de fiecare data cand vreau sa sterg ceva de la dreapta la stanga, si vreau sa sterg destul de des, se intampla urmatorul fenomen: apas tasta “backspace”, constat ca nu merge, ma irita acest fapt, ma duc inapoi cu sageata spre stanga si folosesc tasta “delete”. Dupa o perioada de timp ma obisnuiesc si tin minte sa sar pasul cu “backspace”. Desi o folosesc mult mai rar, nici tasta “end” nu mai raspunde la comanda.

Ce imi aduce aceasta situatie este un plus de atentie, atat la ceea ce scriu, cat si la ceea ce sterg, pentru ca a sterge implica pasi suplimentari, deci efort in plus.

Se intampla in viata evenimente, fapte, vorbe, al caror sens e nevoie sa il stergem si sa il rescriem, pentru ca in momentul in care revizitam acele evenimente, emotiile pe care le traim sa ne dea putere, nu sa ne goleasca de energie. Am trecut prin acest proces cu anumite evenimente din trecutul meu si am reusit sa le dau semnificatii noi, total sau numai partial. Am sters cu pasi mici si oarecum nesiguri, neincrezatoare ca mintea mea mea ar putea “inghiti” asa ceva. Dar am facut-o. Imi place sa sterg si imi place sa arunc lucruri. Cand fac curat, arunc cu pasiune la gunoi tot ce mi se pare ca nu mai este de folos. Cateodata chiar fac exces de zel si constat apoi ca am aruncat lucruri care mi-ar fi fost utile in continuare. Am o doza de radicalitate in sange, recunosc.

Noul comportament al tastaturii ma face sa imi pun problema unei analize finale inainte de a sterge semnificatia si a rescrie una noua. Trec prin ceea ce s-a intamplat, de la sfarsit catre inceput. Aceasta trecere nu are rolul de a ma face sa ma razgandesc asupra a ceea ce urmeaza sa fie sters. Hotararea este luata. Ceea ce urmeaza sa fie scris exista déjà la nivel de gand. Este pur si simplu un gest de maturitate, de aplecare cu intelegere asupra ceea ce s-a intamplat. E un gest de recunoastere si acceptare a unor emotii pe care le-am trait atunci, a unor reactii si semnificatii pe care le-am dat. Le multumesc, fiecareia dintre ele. Am ales sa le exprim, sa le dau consistenta, sa le aduc la viata. La momentul respectiv, m-au ajutat sa integrez niste experiente. Uitandu-ma acum la ele, in timp ce ma indrept catre punctul de unde voi incepe sa sterg, vreau sa inteleg ce anume se repeta in viata mea, si mai ales, ce este acel ceva mai profund la care trebuie sa ajung, pentru a rupe tiparul anumitor comportamente.

Ce inteleg acum este ca nu imi e de folos sa rescriu, inainte de a extrage seva intelepciunii care musteste in ceea ce am trait si simtit candva. Acelea sunt lectii pe care vreau sa le asimilez, pentru a ma cunoaste mai bine si pentru a continua sa cresc.

Un alt aspect este grija mai mare cu care imi doresc sa fac lucrurile in viata. Nu este acea grija sau teama care impiedica actiunea, ci pur si simplu o economie a actiunii, care sa-mi conserve energia pe care altfel as cheltui-o pe tot procesul de stergere si rescriere.

Mai este apoi tasta “end”. Faptul ca nu pot ajunge direct la final ma invata, inca o data, rabdarea. In acest caz, rabdarea de a asculta, rabdarea de construi o propozitie sau o intreaga argumentatie, rabdarea de a povesti si de a lasa cuvintele sa prinda viata, unul cate unul, fiecare cu propria contributie la constructia mesajului si a emotiei.

Dureaza mai mult, sa treci pas cu pas prin fiecare etapa, fiecare cu o apasare constienta pe tastatura, decat sa ajungi direct la sfarsit.

Intr-o alta ordine de idei, finalul poate fi foarte atragator. La fel de atragator ca viata insasi. Inainte de a ajunge acolo, trebuie sa parcurgi insa toate etapele. Etapele acestea nu sunt cele pe care le cred eu a fi, nici ca numar si nici ca amploare sau continut. Au fost momente in viata, de oboseala profunda, in care tot ce imi doream era sa ma intind si sa nu ma misc, sa nu gandesc, sa nu simt. Fara regrete! Am nascut, am construit, am daruit, am iubit. Au fost oameni pe care i-am ajutat si care au invatat din ceea ce am fost. Ce mai vrea Dumnezeu de la mine? As putea sa ma intind undeva, pur si simplu. Numai ca am senzatia ca de fapt acum incepe… Nu imi este clar cu ce putere sa merg mai departe, insa stiu ca vreau sa merg mai departe.

Asa cum functioneaza acum tastatura mea, nu ma pot intoarce inapoi si nu pot sa sar direct la final. Sunt intre ele, intr-un loc numit viata. Se mai numeste si momentul prezent.  Iar momentul prezent imi spune sa primesc, sa ma las iubita si sa fiu fericita. Cred ca de fapt asta este ce mai vrea Dumnezeu de la mine…

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Poveste despre papadie si vant

papadie

A fost odata o micuta floare de papadie, care, nu stiu cum facuse, dar crescuse in crapatura unei stanci. Isi infipsese radacinile in cateva farame de pamant aduse de vant si pe care ploaia le uda din cand in cand, si, plina de curaj se inaltase pana cand aproape ca iesea afara din stanca, cu capsorul ei galben si ciufulit.

Zilele treceau si deveneau din ce in ce mai lungi si mai calduroase. Papadia se imprietenise cu o buburuza care se aventura prin crapaturile stancii cautand sa se adaposteasca de arsita soarelui. Stateau adeseori de vorba si buburuza ii povestea despre lucrurile minunate pe care le intalnea in lumea de afara. Papadia asculta fascinata si visatoare. Ar fi vrut in secret sa vada si ea cum arata norii, soarele, frunzele si iarba, si mai ales sa vada alte flori, despre care aflase de la buburuza ca sunt frumos colorate si parfumate. Buburuza ii povestise odata si despre ceva ce se numea vant si de care se temeau toate suratele ei, deoarece le incurca foarte tare la zbor. Papadia mai avea un prieten, un paianjen auriu, alaturi de care credea ca isi va petrece toata viata: ea visand si el tesand cu grija la panza lui.

Intr-o zi, papadia auzi un suierat pe deasupra capului. Parea ca aude chiar si niste vorbe, dar nu putea sa desluseasca ce anume spuneau. Suieratul se inteti si papadia reusi sa auda o voce care ii spunea:

-Ce frumoasa esti! Esti foarte frumoasa!

Papadia se uita nedumerita in sus, dar nu putea vedea foarte bine, pentru ca inca era sub nivelul stancii si nu vedea decat o farama de cer.

-Cine esti? intreba precauta.

-Eu sunt vantul, raspunse soptit vocea.

-Vino sa te vad, continua ea. Am auzit niste lucruri despre tine. E adevarat ca nu le lasi pe prietenele mele buburuzele sa zboare?

-Este adevarat, zise vantul. Ele pot zbura doar atunci cand eu ma odihnesc sau suflu bland. Insa tu chiar esti frumoasa! Daca ai iesi afara din crapatura aceea ai putea sa ma vezi si sa ma auzi mai bine. Ai putea sa vezi chiar si lumea.

Suieratul vantului se mai auzi de cateva ori si in cele din urma se asternu linistea. Veni noaptea dar papadia nu putu sa doarma aproape deloc. Era fascinata de cele spuse de vant, si in acelasi timp se temea de el, din cauza a ceea ce-i povestise buburuza. Fusese tot timpul pe cont propriu si se obisnuise cu peretii stancii care o impresurau din toate partile. Se obisnuise chiar si cu peticul de cer pe care il putea zari atunci cand se uita in sus si cu siroaiele de apa care se revarsau peste ea atunci cand ploua puternic. Nu-si putea imagina cum ar fi sa vada lumea si sa-si paraseasca stanca ei atat de familiara.

Intre timp, prietenul ei din copilarie, paianjenul auriu, ca sa-si arate afectiune si dorinta de a o proteja, incepu sarguincios sa teasa o panza deasa in jurul papadiei, prinzand-o bine de peretii stancii.

Papadiei ii placu la inceput siguranta pe care i-o dadea panza prietenului ei paianjen. Se simtea magulita de toata aceasta atentie si isi imagina ca nimic rau nu i se putea intampla.

Intr-una din zile, pe cand paianjenul se odihnea dupa ce mai tesuse o bucata de panza in jurul papadiei, se auzi din nou suieratul vantului.

-Esti foarte frumoasa, ii sopti acesta pe deasupra crestetului. Mai inalta-te un pic si iti vei da singura seama ce vrei cu adevarat. Apropo, cum iti vine panza de paianjen? Si trecu mai departe cu un hohot puternic, ducand cu el arome de flori, praf si polen.

Papadia se infurie si isi inalta privirea. Cum ar fi oare macar sa-si arunce un ochi dincolo de ceea ce stia atat de bine? Sa vada macar de la distanta despre ce e vorba?

Timp de cateva zile isi incorda toate puterile si, la finalul celei de a treia zile, izbuti sa-si inalte capul dincolo de marginea stancii. Vazu pentru prima data campul cu maci care se desfasura in directia in care apunea soarele. Vazu copacii care strajuiau marginea soselei si randunelele care-si facusera cuib in ei. Dar cel mai tare ii placu soarele, pe care il privea cu uimire si cu multa, multa emotie. Ceva o atragea la el si un dor nebun o cuprindea de fiecare data cand se lasa noaptea si soarele disparea de pe cer.

Intre timp, panza tesuta de paianjen incepu sa o stranga din ce in ce mai tare. Erau zile cand abia mai putea respira. Ii spuse prietenei ei, buburuza, despre ce simtea in legatura cu panza paianjenului.

-Este paianjen, face ce stie, zise aceasta. La ce te asteptai? Nu-i place soarele si nici vantul. In schimb, face niste panze extraordinare. Asa iubeste el, de fapt. Si ai putea sa vorbesti cu el despre asta…

-Bine, dar, eu nu pot sa traiesc asa. Am crezut ca ma pot obisnui. Si cel mai tare iubesc soarele. N-as putea sa mai stau departe de el…Si apoi mai e si vantul acesta!

Papadia facuse de-acum un puf minunat, care-i inlocuise floarea galbena. Vantul o vizita mereu si-i povestea despre lucruri si intamplari nemaivazute si nemaiauzite de ea. Papadiei incepuse sa-i placa vantul foarte mult. Astepta cu nerabdare sa-i auda povestile si sa-i simta parfumul. Se gandea daca nu cumva se indragostise de el si gandul acesta o nelinistea foarte tare. Ii marturisi buburuzei banuiala ei:

– Esti sigura? intreba buburuza. Tu oricum iubesti pe toata lumea, chiar si pe paianjenul care “te sustine” din toate partile. Cineva trebuie sa ti-o spuna, draga mea: esti cam naiva si cam visatoare. Buburuza o privea cu atentie pe prietena ei, in timp ce aceasta isi aranja puful diafan si matasos.

-S-ar putea sa ai dreptate, zise papadia. Dar asta este ceea ce simt, nu intelegi?

-Sper sa-ti treaca cat mai repede, chicoti buburuza. Auzi tu, sa se indragosteasca…de vant.

Zilele treceau si vantul continua sa stea de vorba cu papadia. La fiecare adiere a lui, puful papadiei se mai desprindea putin, pana cand intr-o zi acesta se desprinse complet si incepu sa pluteasca prin aer. Papadia se simti foarte fericita:

-Auzi, vantule, ce-ti place tie cel mai tare? Il intreba papadia, in timp ce zbura impreuna cu el.

-Pai credeam ca ti-ai dat seama pana acum, zise acesta zambind. Imi place soarele. De fapt…il iubesc!

-Ce minunat, gandi papadia cu voce tare! Si mie imi place soarele. Nu-mi pot imagina viata fara el. Crezi ca am putea sa-l iubim impreuna?

Vantul isi domoli suflarea si se aseza alaturi de papadie, pe un smoc de iarba verde. O lua in brate si-i spuse:

-Iubita mea, de aceea ni s-a ingaduit sa ne intalnim, raspunse vantul. Pentru ca amandoi iubim soarele, care ne da viata. Si pentru ca eu am invatat sa fiu puternic si tu ai invatat sa iubesti.

Papadia surase fericita si linistita. Stia in inima ei ca vantul avea dreptate si ca il iubeste. Si mai stia ca era nevoie ca ei doi sa continue sa faca ceea ce invatasera sa faca. Pentru soare, pentru vant si pentru ea si pentru toti care voiau la randul lor sa invete.

Asa ca vantul a continuat sa faca ce stia el mai bine, adica sa sufle cu putere si sa poarte pe aripile lui parfumul florilor, polen, praf si mici gaze calatoare. Iar papadia a continuat sa creasca si sa iubeasca, an de an, reinnoita si sa zboare impreuna cu vantul. Si in tot acest timp, amandoi isi conduceau viata dupa soare, intr-o minunata iubire, care incepuse in afara timpului si care va continua sa existe in afara timpului.

 

 

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Zece definitii ale iubirii – flexibilitatea

untitled

Flexibilitatea este feminina, prin excelenta. In ultimul timp au venit catre mine, in repetate randuri, informatia si intelegerea ca esenta feminina este asemenea unui rau. E o apa curgatoare, care isi gaseste drumul printre sau peste obstacole, invaluindu-le, impartindu-se in brate care apoi se reunesc, urmandu-si mereu scopul. Scopul ei este sa curga si in curgerea ei sa poarte frumusetea, blandetea si intelepciunea.

Nu ma consider o persoana foarte flexibila si tocmai de aceea a fost o provocare pentru mine sa gasesc in viata mea o poveste sau doua, care sa spuna ceva despre aceasta trasatura pe care imi doresc sa o dezvolt.

Aparitia fiicei mele, Maria, in viata mea, avea sa imi aduca cea mai mare provocare de flexibilitate. Am trecut prin ea fara sa ma gandesc prea mult la ce inseamna. A venit acum momentul sa pun in cuvinte semnificatiile acelor experiente.

La 5 luni a racit si a facut prima criza de astm. Imi amintesc ca ii ascultam respiratia si ceva din mine imi spunea sa nu o las singura in patut. Am luat-o langa mine si ne-am culcat. Cred ca stiti, cele care sunteti mame, ca o mama are un simt special pentru copiii ei. Era si in mine acest simt, asa ca peste noapte am auzit, prin somn, cum se opreste din respirat. M-am trezit si am inceput sa o misc. Am incercar chiar sa-i fac respiratie gura la gura. Cumva a inceput sa respire din nou si am ajuns cu ea la spital. Si-a revenit dupa acest episod.

Ceea ce aveam sa aflu in anii urmatori era ca fiica mea facea o criza de astm de fiecare data cand racea. Se imbolnavea cam o data sau de doua ori pe luna. Erau momente in care i se invineteau buzele si unghiile de la maini si de la picioare. Am fost din doctor in doctor, medici generalist, pneumolog, alergolog. I-am facut analize peste analize. Aveam o schema de tratament care consta in administrarea unor “pufuri” cum le spuneam, cu Ventolin si Becotyde, din trei in trei ore. Rezultatul era o ameliorare partiala, pentru o jumatate de ora, dupa care respiratia ei devenea din nou dificila. Pe la patru ani am simtit ca cedez. Urmasem strict toate tratamentele alopate prescrise, cu rezultate mai mult decat indoielnice.

Si atunci m-am gandit in modul urmator: Ce vreau de fapt? Voiam niste rezultate categoric diferite de ceea ce obtinusem pana atunci. Urmasem o cale pana la capat. Sa merg in continuare pe ea nu mai era o solutie. Ca sa obtin rezultate cu totul diferite, era nevoie sa aleg niste mijloace cu totul diferite. Eram dispusa sa schimb cursul, sa schimb directia, pentru ca sa-mi ating obiectivul.

Asa ca am ales sa merg la un medic homeopat. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am facut in viata mea de pana acum. Am fost martora procesului de insanatosire a fiicei mele, atat pe plan fizic cat si pe plan emotional. Am invatat in acest proces care este rolul febrei in sistemul de aparare al organismului. Am invatat sa am rabdare si sa am incredere in copilul meu, fiind acolo pentru el, dandu-i remediile homeopate si sustinand-l in permanenta.

E nevoie de multa putere, incredere si flexibilitate sa continui sa mergi pe o cale, dupa ce ai schimbat cursul. Mai ales ca rezultatele nu au fost imediate. Parintii erau sceptici, colegii erau sceptici, chiar si Maria era sceptica. Din cand in cand imi incoltea in minte si mie intrebarea: dar oare fac bine ceea ce fac? Nu cumva sunt un parinte iresponsabil? Cum sa nu-i dau antibiotice, cand infectia virala se poate suprainfecta cu o infectia bacteriana, mult mai grava?

Au trecut mai multi ani si am continuat sa folosesc cu success homeopatia. Schimbasem cursul, dar devenisem rigida pe noul curs.

Asa ca viata mi-a adus in cale o noua provocare. In jurul varstei de 11 ani Maria a facut scarlatina. Mi s-a recomandat internare imediata, cu tratament cu antibiotic, intravenos. Nici nu am vrut sa aud. M-am plimbat cu copilul prin tot Bucurestiul, incercand sa gasesc o solutie care sa excluda tratamentul alopat. Spre seara, epuizata, mi-am dat seama ca as fi riscat prea mult daca nu o internez. I-au facut tratamentul si evolutia ei a fost foarte buna.

Aceasta a fost o noua lectie pentru mine. Am inteles ca atunci cand intalnesc in cale un obstacol, iau decizia de a il depasi bazandu-ma atat pe experienta de pana atunci, cat si pe datele concrete ale situatiei respective. Care e cea mai buna miscare? Imi adun puterile si sar peste bolovanul din calea mea sau il inconjur si apoi imi continui drumul?

Nu exista o reteta unica pentru toate situatiile. Ce pot sa spun este ca ajuta foarte mult sa fii vigilent(a) si sa fii pregatit(a) sa schimbi directia, avand in minte obiectivul: vreau ca fiica mea sa se insanatoseasca si voi face tot ceea ce stiu si pot ca sa obtin asta. Sanatatea este marea catre care curg, impreuna cu viata. Atata timp cat stiu ce vreau, toate drumurile pe care as putea sa o iau, duc intr-o singura directie: catre mare. Ce e important pentru mine este sa nu pierd din vedere drumul interior, care imi va arata cum pot sa-mi pastrez directia indiferent de ceea ce apare in exterior.

Curg cu gratie si usurinta impreuna cu viata. Sunt flexibila. Vreau sa fac ceva intr-un anume fel si constat ca nu am rezultatele dorite. As putea sa ma incrancenez si sa ma fortez si sa fortez lucrurile. Facut. Costul e prea mare. Nu merita. Alternativa este sa fiu atenta la alternative. Ce anume din viata care ma inconjoara mi-ar putea fi de folos ca sa fac ceea ce mi-am propus? Solutiile sunt in viata. Si cateodata chiar nu e nevoie sa faci ceva. Flexibilitatea este nu numai a actiunii ci si a gandului si a emotiei. Atunci cand ma situez undeva dincolo de acestea pot sa vad si sa inteleg mai bine ce se intampla si care sunt optiunile.

Iubirea este flexibila si invaluitoare. Stie ce vrea si are rabdare. Si desi curge mereu catre ceea ce iubeste, tine mereu cont de ceea ce ii iese in cale. Pentru ca iubeste totul in jurul ei si asta ii aduce usurinta de a-si gasi intotdeauna drumul. Si ajunge la destinatie mai bogata in amintiri si in povesti, cu intelegeri pe care le-a strans pe parcurs. Este de asemenea mult mai puternica decat la inceputul calatoriei, pentru ca a invatat sa extraga aceasta putere din fiecare obstacol pe care l-a depasit.

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss