Zece definitii ale iubirii – iertarea

Iertare

Draga cititorule,

Daca citesti aceste randuri, as vrea sa stii ca ele sunt darul meu pentru tine: o intelegere care ma face sa cred in frumusete si in viata.

Despre iubire se poate vorbi in multe moduri. “Cum se scrie iubire, mami?” “Nu se scrie, dragul meu, se traieste.”

Scriu, totusi, si vorbesc despre iubire.

Primul fel de a intelege iubirea se cheama iertare.

Suntem aici, conectati, si interactionam. Interactiunile noastre ne afecteaza, intr-un mod placut sau mai putin placut. Se intampla cateodata sa simti ca te doare. Presupunand ca eu sunt cel care stie ca durerea ta vine de la propria ta rana, nu este mai putin real ca interactiunea cu mine este cea care iti reactiveaza aceasta durere.

Nu putem fi in afara relatiilor cu semenii nostri. Responsabilitatea este a celui care e constient de propria rana dar si de faptul ca celalalt ar putea la randul lui sa poarte in suflet asa ceva, fara ca macar sa stie. Suntem aici, impreuna, si din cand in cand s-ar putea sa te doara. Si s-ar putea sa ma doara. Atata timp cat vor fi rani nevindecate e foarte posibil ca interactiunea dintre noi sa fie dureroasa. Traim in aceasta logica.

Iertare nu inseamna sa-ti placa de omul respectiv sau sa fii de accord cu ceea ce a facut. Nicidecum! Doar uita-te la el si vezi-l ca om pur si simplu. Pentru asta e necesar sa te cunosti ca om si sa accepti ca, voluntar sau involuntar, s-ar putea sa pasesti intr-o zona sensibila din sufletul altcuiva. Aici intervine partea cea mai grea. Cat de mult ma cunosc si ma recunosc? Cat de mult ma accept?

Din experienta mea, nu poti intelege si nu poti ierta pe altcineva decat in momentul in care realizezi ca tu insuti/insati faci sau poti face aceleasi… greseli, sa le spunem. Atentie: nu neaparat fata de altii, ci si fata de tine.

Am crescut cu o mama cu un tipar de comunicare acuzator. A fost foarte dureros si mi-am promis ca eu nu voi face niciodata la fel ca ea. Dupa un timp, am descoperit ca de fapt reproduceam perfect, in viata de familie, multe din comportamentele mamei. Acuzam cu vorbe si din priviri. Rosteam cuvinte aspre si reci, interziceam si controlam tot ce puteam. Cand mi-am dat seama ce faceam am fost dezgustata. Mi-am adus aminte de ceea ce-mi promisesem: ca nu voi face niciodata ca mama. Voiam sa fiu blanda si iubitoare, calma si vesela, dar nu stiam cum sa fac toate acestea. Voiam sa imi arat iubirea fata de copiii mei si nu stiam cum se face.

Ati auzit de zombi? Sunt mortii vii. Desi se misca, un zombi pare mai degraba mort decat viu, pentru ca toata viata lui este refugiata undeva in interior, fara ca el sa poata sa o transmita in afara. Mult timp nu am inteles cum o mama nu-i poate spune copilului sau ca il iubeste. Apoi am inteles cum se simte din interior aceasta neputinta. A fost o perioada in care nu eu insami nu puteam face acest lucru, cu cei doi copii ai mei. E foarte dureros sa stii ce simti si sa nu poti spune ceea ce simti. Si poate ca nu poti spune cu claritate care e sentimentul pe care il traiesti. Dar sa te lasi in voia lui, sa-l lasi sa iasa prin tine catre ceilalti la nivel de gesturi si atitudine, asta nici macar nu necesita vorbe. Nici asta nu era posibil pentru mine.

Si atunci mi-am pus intrebarea cate lucruri mai fac, cate comportamente am adoptat, pe care pe care nu le-am acceptat? Cum pot sa mai acuz, daca eu insami fac sau am facut ceea ce constituie acum obiectul acuzatiei mele? Si chiar daca nu le-am facut niciodata fata de altii, de cate ori nu le-am facut fata de mine? De cate ori nu mi-am adresat cuvinte aspre, m-am dispretuit, m-am criticat, judecat? Si daca nu am facut nimic din toate acestea, pot sti cu siguranta, 100%, ca intr-o anumita situatie nu as face la fel ca cei pe care-i acuz? Ca crescand exact in mediul in care ei au crescut, nu m-as comporta la fel ca ei? Pentru mine raspunsul e clar: nu am aceasta certitudine.

Noi nu suntem acum cine am fost meniti sa fim. Si cand spun asta imi imaginez o tesatura fina, cu fire albe, printre care s-au strecurat niste fire cenusii, de alta textura. Puteti numi aceste fire inclinatia catre orice ne indeparteaza de bine si de frumos. Cum poti sa scoti acele fire fara sa strici tesatura? Nu poti. Ce poti face este sa te uiti cu atentie la tesatura fiintei tale si sa le vezi. Apoi le accepti. A accepta nu inseamna ca ramai acolo, cu ceea ce ai acceptat. Cum spune Lise Bourbeau, “ca sa devii cine vrei sa devii, trebuie mai intai sa accepti cine esti, mai ales daca nu iti place cine esti acum.” S-au facut experimente, la nivel de fizica cuantica, in urma carora s-a constatat ca prezenta observatorului modifica comportamentul particulelor. Realitatea se modifica. Luati acum acest exemplu si aplicati-l la momentul in care aveti o constientizare a unui comportament propriu, care nu va incanta. Vreti sa-l schimbati dar nu stiti cum, sau stiti dar nu puteti. Inca. Fiind cat mai mult timp constienti de ceea ce facem, observand propriile comportamente, schimbarea are loc. Prezenta constiintei in ceea ce facem produce transformarea, putin cate putin, zi dupa zi.

A-i ierta pe ceilalti incepe cu a ma ierta pe mine insami. Si a ma ierta pe mine insami pleaca de la iertarea divina. Aceasta este iertarea de care toti beneficiem. Suntem aici. Ceea ce inseamna ca “am tras lozul castigator”. Vom fi pentru totdeauna. Pentru ca noi sa FIM cu litere mari, Dumnezeu s-a intrupat, a murit si a inviat. Cand gresim, suntem iertati, atat timp cat cerem aceasta iertare in mod sincer. Iertarea nu exclude totusi o plata: este durerea pe care o resimtim atunci cand traim in dizarmonie cu Sinele nostru profund, original si divin.

De aici, de la aceasta iertare, pleaca iertarea mea pentru mine. Un parinte spunea odata: « Nu de Dumnezeu mi-e teama, ci de mine, ca nu ma voi ierta ». Ma pot iubi? Am trait mult timp intr-o pozitie de frica, mai ales cu parintii mei si in societate. M-am micsorat si ascuns, am tacut si am stat deoparte, stiind in tot acest timp ca pot face mai mult de atat. Nu m-am intrebat ce vreau, ce-mi place. Nu m-am intrebat nimic. Am intrat in roluri cu care m-am identificat pana la a nu mai sti cine sunt de fapt. Am facut greseli si mi s-a gresit. Intrebarea este: Pot sa ma iert? Sunt, aici si acum. As putea foarte bine sa fiu in iertare si bucurie, fata de mine si fata de ceilalti. Pot sa-mi vad umanitatea, cu frumusetea si slabiciunile ei? Pot sa ma vad ca si om, cu limite pe care le accept, dar si cu daruri, pe care le onorez? Faptul ca sunt aici, scriind si vorbind despre asta, reprezinta un act de iertare fata de mine insami.

Daca stiu cum este sa gresesc si ma iert, ii pot ierta si pe ceilalti. Si daca stiu ca Dumnezeu ma iubeste, ma pot iubi si eu si ii pot iubi si pe ceilalti.

Ce imi aduce aceasta constientizare ?

  1. In primul rand, smerenie. S-ar putea sa ating zone dureroase din inima cuiva. Stiu ca aceasta durere ar putea fi inceputul vindecarii. Si pe de alta parte durerea este reala.
  2. Claritate. Cand ma simt ranita, ma uit la mine, sa vad ce am de eliberat, de curatat.
  3. Recunostinta, pentru ca celalalt mi-a aratat ca am ceva de vindecat.
  4. Responsabilitate pentru mine si pentru ceea ce aduc in relatiile cu ceilalti.
  5. Intelegerea ca suntem conectati si ca a trai inseamna a fi influentat si a influenta.

Se spune ca iertarea este dincolo de puterea omului. Ca este un act divin. Atunci cand iertam este de fapt divinitatea din noi care iarta. Si cu cat iertam mai mult, cu atat facem de fapt mai mult loc divinitatii sa se manifeste in noi, si prin noi, in lume. Parafrazand o vorba intelepata, «Iubirea ca si iertare este imposibilul care ne priveste pe fiecare dintre noi».

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Poveste din Tara Vulcanilor

volcano-wallpaper-1

Departe, departe, acolo unde doar gandul poate ajunge, se afla Tara Vulcanilor. Este o tara-insula locuita de… vulcani. Mai mari, mai mici, mai actvi sau mai linistiti, fiecare dupa felul lui.

In aceasta tara, s-a nascut o fetita-vulcan. De mica s-a dovedit a fi foarte frumoasa, isteata si talentata, spre bucuria celor din jur. Cu timpul insa, acestia au inceput sa observe cum fetita-vulcan devenea din ce in ce mai puternica. Frumusetea, intelepciunea si talentul ei se impleteau cu o putere interioara care pur si simplu ii coplesea pe ceilalti. Fetita avea pareri foarte clare si si le exprima cu incredere si pasiune. Traia totul, bucurie sau tristete, profund si total. Cand se intampla asta, erupea cu atata forta incat nimeni nu putea sta in preajma ei.

-Draga mea, ii spusera intr-o zi vulcanii vecini. Tu esti un Vulcan foarte puternic, inca de pe acum. In aceasta tara, astfel de vulcani sunt ocoliti, pentru ca forta lor sperie si incomodeaza. De azi inainte, vei cere mai putin, vei vorbi mai putin si mai incet si nu vei mai spune ceea ce gandesti, decat daca noi consideram ca asta nu raneste pe nimeni.

Fetita s-a suparat foarte tare. A protestat, a plans si a tipat, s-a rugat si a amenintat, dar toate au fost in zadar. De la un timp, fetita-vulcan a observat ca daca isi domolea vapaia, lumea era prietenoasa cu ea, asa ca se hotari sa faca tot posibilul pentru a se imprieteni cu cat mai multi vulcani din tara ei. Isi indrepta toata puterea in interior, astfel incat, de cate ori simtea ca ceva vrea sa iasa, lava topita, fum, pietre sau foc, isi incorda fiinta si reusea sa tina totul in interior. Nu mai era nevoie ca cineva sa-i spuna ceva. Devenise cel mai vigilent si mai puternic gardian al ei.

Nici nu isi dadu seama cum, intr-o zi, isi stinse cu totul focul din interior. Ar fi putut trece neobservat acest lucru daca nu s-ar fi simtit goala pe dinauntru. Nimic nu o mai bucura. Nici prietenii, nici cartile, nici jocurile sau povestile spuse seara de bunica-vulcan, la malul marii.

Trecura anii si fetita-vulcan a crescut, asa cum cresc copiii. Era frumoasa, desteapta si foarte, foarte linistita.

Intr-una din zile o furtuna a izbucnit pe mare. Vantul batea in rafale si o ceata groasa a inghitit totul. Vulcanii se stransera zgribuliti la casele lor.

Deodata, o sirena se auzi stins in departare. Era semnul ca o corabie fusese prinsa de furtuna dezlantuita. Vulcanii isi adusera aminte de cea mai recenta furtuna prin care trecusera si in timpul careia o alta nava esuase la tarm. Ca si atunci se hotarara sa semnalizeze vasului, astfel incat marinarii sa stie ca in apropiere este pamant. Problema era ca ceata era foarte deasa si ca sa o patrunda, vulcanii trebuiau sa erupa cat mai sus si cat mai viguros.

Cei mai in putere se pusera pe treaba, insa, dupa cateva incercari, corabia dadea aceleasi semne de deriva. Se uitau in liniste la spectacolul de pe mare. La un moment dat, isi amintira de fata-vulcan si de puterea ei neobisnuita. O chemara pe data dar fata nu-i lua in seama. Un baiat-vulcan o recunoscu pe fata pe care nu o mai vazuse demult. Ii ceru voie sa intre in casa si incepura sa vorbeasca.

-Mi-aduc aminte de momentele acelea in care ne jucam impreuna cand eram copii, continua baiatul-vulcan. Cele mai vii amintiri sunt cele in care eram in preajma ta. Sunt vii pentru ca tu erai atat de vie! Plina de viata si de incredere, radiind bucurie si atat de puternica. Trebuia sa fiu atent cu tine, caci erai un adversar pe masura, in toate jocurile pe care le jucam. Mai tii minte?

– Toate acelea au fost odata. Acum sunt mare si am alte treburi, raspunse fata-vulcan.

-Si totusi, ma intreb unde este puterea aceea? Si unde este focul acela din interior care ne facea sa ne dam mai in spate, ca nu cumva sa ne arda?

-Tocmai asta e problema, zise fata. Focul acela era periculos. Ceilalti vulcani se simteau amenintati din cauza lui, pentru ca nu-l mai puteam stapani. Ii indeparta de mine, iar eu ma simteam singura si mult prea ciudata, asa ca…un fior ii strabatu corpul si continua cu greu… Asa ca l-am stins…L-am stins, eu singura…Vezi tu, sunt prea puternica pentru multi dintre semenii mei vulcanii. Nu am avut curajul si nici priceperea de a-mi imblanzi acest foc, astfel incat sa lumineze si sa incalzeasca, dar sa nu arda.

-Poate ca erai intr-adevar prea puternica pentru multi dintre vulcani. Dar poti invata cum sa te folosesti de puterea ta astfel incat sa redevii tu insati, ii spuse baiatul-vulcan. Chiar acum, pe mare este o corabie care are nevoie de ghidare, astfel incat sa nu se izbeasca de stanci.

-Nu ma cunosti deloc. Vezi tu, sunt instabila si nu cred ca imi pot controla puterea. Sunt un Vulcan obisnuit caruia, nu stiu de ce, i s-a dat o asa de mare putere. Nu stiu ce sa fac cu ea. Si decat sa distrug, mai bine stau asa, stinsa.

– Draga prietena, este o iluzie ca focul tau ar fi stins. Atata timp cat traiesti, el traieste odata cu tine. Foloseste-te de el si ai incredere in ceea ce ti-a fost daruit. Nimeni nu primeste astfel de daruri pentru a le tine ingropate si a trai cu tristete.

Dupa un timp cei doi iesira impreuna din casa si li se alaturara celorlalti vulcani care continuau sa erupa. Fata isi aduse aminte cum se simte focul interior si arunca in aer jerbe de foc , din ce in ce mai inalte si stralucitoare. Ceilalti o insotira in ceea ce se dovedi a fi un spectacol grandios de lava fierbinte care strapungea cerul furtunii. Lumina lor era atat de puternica, iar zgomotul atat de mare incat marinarii de pe corabie isi dadura seama de pericolul in care se aflau si evitara esuarea pe uscat in ultimul moment.

Fata-vulcan incepea sa inteleaga ca a se arata asa cum este si pastrandu-si echilibrul, era cu mult mai de folos decat sa se ascunda. Si mai mult decat atat, era o dovada de iubire: iubea daruindu-se si lasandu-se vazuta, cu toate darurile din interiorul ei.

Sa-ti dai voie sa fii cine esti, armonios si unic, te pune intr-o pozitie de sinceritate in viata ta si a celorlalti. Si iti permite sa traiesti una din definitiile iubirii, care spune ca iubirea inseamna autenticitate.

 

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Despre iubire, altfel

Atat de mare este puterea iubirii, ca din spini naste trandafiri. Si atat de puternici suntem atunci cand iubim, incat ceea ce a sfasiat si a intepat, se metamorfozeaza in frumos si in viu. Si atat de mult atrage iubirea, ca cei care o poarta in inimi se duc catre cei carora le-o daruiesc cu intentia clara de a darui, altfel focul ei risca sa-i arda.

Ce mentine oare vie aceasta flacara? Cine scoate spinul si planteaza trandafirul? Ce porti in inima ta? Si ce daruiesti lumii? Un spin sau un trandafir?

Ideea este ca ne-am uitat tot timpul in inima celuilalt si, vazandu-i spinul, ne-am retras si mai mult dincolo de zidurile pe care le-am construit cu rabdare, in incercarea de a ne proteja. Si daca ne-am uita in inimile noastre? Si am deveni responsabili de spinul plantat acolo? Nu mai conteaza cine l-a pus in acel loc. Ceea ce e important acum este ca e déjà in noi. Si fiind déjà in noi, ce facem cu el devine responsabilitatea noastra. Vom construi ziduri de aparare pentru ca viata sa nu ne atinga inima si astfel sa ne doara? Nu viata doare, ci faptul ca in inima ta e ceva ce nu isi are locul acolo.

Sau vom deschide larg portile, in asa fel incat apropiindu-ne unii de altii, inima langa inima, batand in ritmul vietii, propriul spin sa iasa si sa faca loc florii?

In final, cine sau ce a pastrat totusi, focul iubirii viu?

Cred ca este vorba despre Iubirea insasi, cu “I” mare, ai carei copii suntem. Iubirea vrea sa intre in lume prin noi, dar are nevoie de acordul nostru, pentru ca noi, oamenii, putem spune “da” sau “nu” cererii ei. 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Poveste despre Iubire

Rose-meaning-color

Se spune ca intr-un sat traia o familie care avea un copil mai neobisnuit. Copilului ii placea sa stea singur ore in sir, uitandu-se la oamenii care treceau pe ulita sau la propria familie cum trebaluia prin casa si prin curte. Ii placea sa se uite, dar pastra distanta. Atunci cand se apropia de oameni sau de copiii de varsta lui, era bucuros si in acelasi timp tacut.

Parintii copilului ii vorbeau rastit si il luau peste picior. Acelasi lucru il faceau si cei cu care se intalnea. Cu timpul, vorbele aspre ale celor din jur se stransera in inima lui. In locul respectiv, in interior, aparu pe nesimtite un spin care il intepa de fiecare data cand se afla in apropierea oamenilor. Devenise dureros sa stea alaturi de ei, asa ca intr-o zi se ridica din pat inainte de rasaritul soarelui, iesi tiptil pe usa casei si se facu nevazut in padurea din apropierea satului.

Copilul a trait multi ani in padurea adanca si necuprinsa. Devenise acum un tanar frumos, bland si grijuliu cu toate vietuitoarele care-i ieseau in cale. Se hranea cu ierburi, fructe si ciuperci proaspete. Se odihnea la umbra copacilor sau in luminisuri numai de el stiute. Ii placea sa stea de vorba cu pasarile si animalele dar si mai mult ii placea sa stea de vorba cu ingerul lui. Acesta ii povestea despre Dumnezeu si despre alti ingeri. Intr-o zi , dupa ce tocmai terminasera de vorbit si se pregatea sa plece, ingerul ii spuse tanarului ca Dumnezeu il iubeste foarte tare.

-Toata viata mi-am dorit sa fac si eu ceva pentru El. Este ceva ce as putea face, ca sa-mi arat, la randul meu iubirea pentru Dumnezeu?

-Da, este ceva si ca sa-ti dai seama va trebui sa fii atent la inima ta si la semnele care vor fi peste tot.

-Si cum voi sti ca ceea ce fac este pe placul Lui? Stiu sa fac multe lucruri: stiu sa fac leacuri minunate care vindeca bolile, stiu sa imbin ierburile si fructele padurii in bucate care alina trupul dar si sufletul. Stiu sa vorbesc cu pasarile si animalele. Sa gasesc drumul catre inima padurii, luandu-ma doar dupa soare, ziua, si dupa stele, noaptea…

Ingerul se facu nevazut, fara sa-i raspunda. In acest timp, tanarul a facut absolut tot ceea ce stia sa faca cu maiestrie. Nu a ocolit nimic din ceea ce invatase de-a lungul anilor in care traise in padure. Dar nimic din ceea ce facea nu ii dadea sentimentul clar ca gasise in sfarsit un mod prin care sa isi manifeste pe deplin iubirea fata de Dumnezeu.

Cu timpul, incepu sa se aventureze tot mai departe de coliba lui. In drumurile pe care le facea, tot mai lungi, intalnea tot mai putini copaci si, cateodata, putea auzi voci de oameni. De fiecare data cand le auzea simtea o durere ascutita in piept. Si totusi, curiozitatea il facu sa se aventureze si mai departe, pana cand ajunse la marginea padurii si vazu satul din care fugise cu multi ani in urma.

Intra in sat si observa ca toata lumea era agitata si ingrijorata. Afla ca satul era ravasit de o boala nemiloasa, din cauza careia pierisera multi sateni.

Tanarul isi folosi cunostinele pentru a face un leac care sa-i ajute pe sateni, inclusiv pe parintii lui, acum batrani si bolnavi. In curand, leacul se dovedi a avea un efect extraordinar: cei care erau tratati cu el, se insanatoseau ca prin minune. Tanarul hotari sa mai ramana in sat cateva zile, sa se asigure ca satenii erau pe deplin vindecati. In fiecare zi, acesta iesea in piata din centrul satului si le vorbea oamenilor despre ceea ce invatase: despre plante si pasari, despre vant si despre liniste, despre soare si despre nori, despre ingeri si despre Dumnezeu. Oamenii il ascultau cu atentie. De fiecare data cand le arata ceva satenilor, cand le vorbea, sau pur si simplu se plimba printre ei, tacut si calm, spinul din inima lui mai iesea, putin cate putin, afara. Isi mai aducea din cand in cand aminte de durerea resimtita cand spinul i-a intrat in inima, cu multi ani in urma. Tresarea la auzul unei vorbe rastite sau cand isi dadea seama brusc ca este inconjurat de atat de multi oameni. Cu timpul insa, aceste emotii fura inlocuite de bucurie si incredere.

Zilele trecura pe nesimtite si tanarul ramase in sat. Intr-o zi, mergand agale pe ulita, se intalni cu niste copii care se jucau zgomotos, topaind si strigand plini de veselie unii la altii. Cel mai mic dintre ei se apropie fara sfiala de tanar si, uitandu-se fix la pieptul lui, il intreba ce tinea sub camasa. Tanarul se uita la propriul piept. Intr-adevar, ceva rotund parea ca este sub camasa lui. Puse mana si pipai. Era moale. Apasa mai tare si ceva ascutit ii strapunse camasa si pielea degetului. O picatura de sange picura pe pamantul fierbinte. Nemaiputandu-si stapani curiozitatea, deschise cu gesturi febrile camasa. Nu mica le fu mirarea tuturor, cand, de sub camasa alba, data la o parte, aparu un trandafir rosu, crescut direct din pieptul tanarului. Acesta trase cu grija de el si il intinse celui mai mic dintre copii.

Si in acel moment, tanarul avu intelegerea clara ca isi gasise propriul mod de a-si exprima iubirea in lume. Ceea ce primise se transformase si fusese daruit oamenilor. Se simti binecuvantat si ocrotit.

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss

Ubuntu sau Despre comunitate de la A la Z

 

Recent am descoperit un cuvânt exotic si fascinant: ubuntu. Nicio legatură cu sistemul de operare… Dicționarul spune că Ubuntu este de fapt un concept, a cărui esență este Eu sunt, datorită ție. Intr-un anumit sens, a fi e ceva ce ne datorăm unii altora. Ne creăm unii pe alții și avem nevoie să ne susținem această creație. Contribuim la această creație de fiecare dată când gândim, când vorbim cu și despre altcineva, când interacționăm cu cei din jur. Umanitatea mea este întărită și confirmată de tine, și de tine, și de tine. In același timp, eu îți confirm și îți reafirm această umanitate, cu fiecare interacțiune, la nivel fizic sau mai subtil, la nivel de gând, emoție, intenție.

Cele de mai sus sună foarte bine și în același timp apare firesc întrebarea: cum rămâne cu persoana, unică și diferită? Unde, când și cum mă armonizez cu ceilalți astfel încât sa formam un întreg, fiecare cu rolul lui, într-un ansamblu care funcționează pentru un scop pe care numai astfel îl putem realiza?

Cred in unicitate și diferență. Si lucrurile încep să se vadă mai nuanțat.

Trecând de pe planul filozofic pe cel al experienței personale, perspectiva a început să se schimbe cam de anul trecut, cand am întâlnit oameni de la care am înțeles că o comunitate își are rostul ei. Ba chiar este esențială, dacă vrem ca ceea ce facem în viață să aiba impact.


Experiența care a declanșat acest proces de schimbare și continuă să-l adânceasca, se cheamă Bootcamp University, al carui creator este Andy Szekely. Este un program de dezvoltare personală, pe trei planuri majore: relația cu tine insuți, relația cu ceilalți și, al treilea, cum să inspiri cu propria poveste, prezentată in public. Cele trei module sunt Self Mastery, People Mastery si Speaker Mastery.
Ceea ce vreau să scot în evidență este însă rolul comunitații în procesul de transformare care se petrece in aceste programe. Imaginați-vă in jur de 30 de oameni, din toata țara, învațând fiecare propriile lecții, împreună. Procesul este profund și rapid. Se lucreaza cu materialul clientului, descoperirea o face fiecare, căutand in interiorul său. Și totul intr-un mediu sigur, în care oamenii se cunosc, se încurajează și se susțin reciproc. Aici e partea care mie îmi place cel mai mult. Ne susținem reciproc în ceea ce avem mai bun. Atenția este pe calități, pe ceea ce este frumos și merită să crească în fiecare din noi. Ajutandu-te pe tine să cresti, mă ajut si pe mine, pentru că dacă ceva din ceea ce sunt, fac și spun te determină să vrei să crești si crești, atunci tu vei relua procesul, cu mine si cu altcineva, de la un nou nivel, al tău, cu posibilități și mai mari pentru toți. E ca o spirală, cu un potențial nelimitat… Si pe acest drum găsim împreună bucurie și ne atingem obiectivele. Descoperim noi valențe ale propriei existențe, ne punem in serviciul unul altuia, hrănind ceea ce vrem să se amplifice în noi și în jurul nostru. Adică frumusețea, bunătatea, valoarea, iubirea, umanitatea așa cum a fost menită să fie.


Ce am descoperit în Bootcamp au fost oamenii. Oamenii unici și diferiți, și in același timp conectați. Această conectare și conștiință a fiecăruia despre sine și despre întregul mai mare din care face parte sunt, cred, ingredientele magice ale atmosferei de la Sibiel. Si totul a pornit din inspirația și munca unui om, care, nu știu cum face, dar „vede” ceva in oameni, ceva ce nici ei înșiși nu văd.


Cealaltă realitate care susține procesul se cheamă comunitatea „Am Incredere”. Am întalnit-o pe Zoia Zărnescu in…Bootcamp. Ea trainer, eu învățăcel participant. Mi-a pus o întrebare și ceva s-a întâmplat. O situație care mă împiedica să-mi vad de viață a devenit ceva la care să mă pot uita și pe care să îndrăznesc în sfarșit să o rezolv. Ce am descoperit mai departe au fost oamenii din jurul Zoiei. Impreună cu ei exersez încrederea, înțeleg ce nu ne spunem atunci când comunicăm, care este magia diferenței dintre bărbați și femei, cum să cultivi emoțiile sănătoase și cum să îti acorzi (cel putin) 21 de zile pentru a te deprinde să trăiești conștient și cu atenție. Dansând intr-o zi ploioasă de sambătă, la o ceașcă de ceai…și prăjituri, printre care povestim despre una despre alta. Invațăm unii de la alții, fiecare din ceea ce a trait si din ceea ce celălalt a trăit, astfel încat să ne hrănim dintr-o experiență mult mai vastă și să ne dezvoltăm mai rapid. Si alături de noi, Zoia, cu intrebările potrivite, la momentul potrivit.


Despre comunitate, de la A(ndy) la Z(oia) și înapoi. Recunoștință! Si alături de ei, atâția oameni minunați. Dacă ar fi să scriu numele tuturor celor pe care i-am întâlnit, articolul s-ar lungi și mai mult, așa că voi face altceva. Dragă (și atât), ne-am întâlnit cu un scop. Oricare ar fi acesta, cresc alături de tine și spun cu toata încrederea: „eu sunt, datorită ție”. Te văd! Și Mulțumesc!

Cu drag,

Magda

 

Facebooktwittergoogle_plusmail

Follow
Facebooktwittergoogle_plusrss